Absenţa tatălui din familie

(preluare a unui studiu de pe internet)

Absenţa tatălui în procesul de educare şi dezvoltare psihologica a copilului

Ce se întâmpla atunci când tatăl nu exista sau, mai rău nu vrea sa se implice în educarea copilului? Nu degeaba pentru conceperea unui copil este nevoie de 2... atunci şi pentru creşterea acestuia este nevoie şi de mama şi de tata, fiecare cunoscându-şi atribuţiile ca părinte. Din păcate în societatea actuala asistam la tot mai multe separări, divorţuri, certuri care nu au cum sa nu influenţeze negativ dezvoltarea psihologica a copiilor.

Specialiştii au ajuns la concluzia că neimplicarea sau absenţa tatălui din viaţa copilului duce la interiorizare, la un comportament deviant, la abandon şcolar. Într-un cuvânt la apariţia problemelor de adaptare socială a adolescenţilor, mai ales în cazul băieţilor. Mai mult copilul devine foarte răsfăţat, egocentric şi consideră că lui i se cuvine orice fără să tina cont de cei din jurul său. Altfel spus devine un copil cu probleme care nu se pot repara uşor şi care îl vor urmări toata viaţa.

[…]

Absenţa fizică

Maturizarea copilului presupune recunoaşterea tatălui ca atare. Aceasta recunoaştere este necesara în rezolvarea complexului lui Oedip. Absenţa frecventa risca sa îngreuneze procesul de identificare ce caracterizează atât pe băiat cat şi pe fata. Frecvent, mama are tendinţa de a-şi asuma ambele roluri (patern şi matern), ceea ce constituie, cel mai adesea, un factor perturbator pentru copil. Trebuie sa facem deosebirea dintre absenţa zilnica şi absenţa de lunga durata, întrucât ele nu au aceleaşi efecte asupra dezvoltării şi organizării personalităţii copilului.

- Absenţa tatălui plecat la lucru nu îl perturba pe copil, atâta timp cat ea este echilibrată. Nu trebuie sa existe o discontinuitate. După opinia lui Le Gall, aceste absente ar putea prezenta unele avantaje: tatăl oferă imaginea unui statut social, autoritatea este mai bine acceptata de copil daca ea se manifesta cu intermitente. O prezenta constanta l-ar obliga pe tata sa se ocupe de tot şi sa impieteze, astfel, asupra rolului mamei.

- Absenţa de lungă durată prezintă inconveniente evidente. Totuşi, este posibil sa compensam aceasta absenţă printr-o constanta "evocare" a imaginii tatălui de către mama. Le Gall a realizat un studiu privitor la efectul absentei prelungite a tatălui (4-8 luni) în familiile marinarilor. În unele dintre ele, mama marca în mod constant locul tatălui absent, trasând drumurile lui pe o harta a lumii. Ea rezerva tatălui deciziile importante (cumpărăturile importante, vacantele). În aceste familii, reinstalarea tatălui se face mai uşor. Şi totuşi, marea majoritate a soţiilor de marinari propaga imaginea unui tata care şi-a abandonat copii, lăsându-i singuri în fata dificultăţilor.

Absenţa morală a tatălui şi carenţa de autoritate
Mulţi dintre tati nu sunt preocupaţi de viaţa familială. Ei dau vina pe soţie pentru toate problemele educative. Constatăm carenţe importante în autoritate. Aceasta noţiune de carenţa de autoritate a fost îndelung studiata de către Sutter şi Luccioni: "ea ne apare ca un punct de sprijin indispensabil diverselor forte psihologice care tind sa se armonizeze în interiorul unei persoane. Intr-adevăr, când aceasta autoritate lipseşte, carenţa se manifesta sub forma unor simptome care se organizează intr-o ierarhie destul de coerenta, destul de constanta ca sa ne permită sa o individualizam sub denumirea de sindrom de carenţa a autorităţii". Demisia tatălui din rolul de control, pe de o parte, şi slăbirea rolului sau în viaţa familiala, pe de alta parte, antrenează un dezechilibru global al copilului care va avea posibilitatea sa transgreseze regulile.

Tatăl şi educarea copilului

Din ce în ce mai des zărim prin parcuri, pe străzi, pe terenuri de joaca tati care îşi însoţesc copiii. Şi este chiar plăcut, să vedem că tatăl, pe lângă rolul biologic necontestat, se implică şi în educarea şi dezvoltarea psihologica a copilului. Astfel, părinţii, atât mama cat şi tatăl au sau ar trebui să aibă acelaşi rol în evoluţia şi dezvoltarea psihologică a celui mic. Este adevărat ca rolul mamei este mult mai important şi mai complex, însă şi cel al tatălui este bine definit.

Probabil ca va întrebaţi ce ar putea face tatăl în primele luni de viaţa ale sugarului. Rolul lui este indirect, mai mult ca suport psihologic pentru mama, pe ai cărei umeri cad toate responsabilităţile. Naşterea poate declanşa un dezechilibru psihic al femeii, de aceea ea trebuie susţinuta şi încurajata în primul rând de tatăl copilului.

Implicarea reala a tatălui în educarea copilului ar trebui sa se facă simţita şi sa devină din ce în ce mai activă în jurul vârstei de 1 an. Aceasta este vârsta la care tatăl începe treptat sa obişnuiască micuţul cu regulile jocului, ale familiei şi ale societăţii. El este cel care trebuie sa impună limitele sau sa-l înveţe sa respecte anumite reguli fără sa devina sever sau autoritar. Tatăl trebuie sa fie conştient ca la acesta vârsta copilul imita intr-un fel comportamentul părinţilor şi pentru a-l înţelege are nevoie de explicaţii cat mai simple şi concrete.

Înaintând în vârsta, pe la 3-4 ani, implicarea tatălui în educarea copilului devine mai complexa. El poate iniţia copilul în practicarea unui sport, a unei activităţi fizice susţinându-l moral în toate încercările lui fără sa-l critice sau sa facă comparaţie cu performantele sau aptitudinile sale. De asemenea tatăl este important şi în stabilirea identităţii sexuale a copilului. Pentru băieţi are rol în validarea propriei masculinităţi, pentru fete, iubirea şi recunoaşterea tatălui este un prim pas în recunoaşterea feminităţii lor.

Relaţia cu tatăl este foarte importanta atât pentru copil cat şi pentru familie. Tatăl devine un model pentru copii şi un suport pentru mama copiilor săi, ceea ce duce la o armonie în familie şi la o dezvoltare psihologica normala a celui mic.

Reacţia unui bărbat citind toate acestea poate sa nu fie tocmai plăcuta (atâta responsabilitate, atâtea sarcini de îndeplinit în educarea copilului... adio timp de ieşit la o bere cu băieţii sau de urmărit un meci...) însa, daca în realitate exista o relaţie buna în cuplu, implicit va exista o relaţie profunda şi cu copilul şi lucrurile vor decurge de la sine. Daca părinţii se informează asupra nevoilor specifice fiecărei vârste, oferă copilului dragostea şi atenţia necesara, atunci sigur vor reuşi în procesul de educare şi dezvoltare psihologica.

Consecinţele slăbirii funcţiei paterne
Slăbirea funcţiei paterne constituie factorul esenţial al existentei unei greutăţi în comunicare intre tata şi copil. Abandonarea funcţiei paterne sau incapacitatea asumării ei nu permite maturizarea necesara a copilului. Aceasta carenţa paterna este un factor important în apariţia diferitelor tulburări psiho-patologice la copil.

Sindromul carenţei de autoritate
Trataturile specifice ale sindromului carentei de autoritate apar în trei domenii precise: personalitatea, comportamentul, relaţiile interumane.

- Personalitatea este superflua, lipsita de stabilitate şi de putere. Persoanele sunt lipsite de curaj, de perseverenta. Un sentiment profund de nesiguranţa ii stăpâneşte, iar cazurile de anxietate sunt frecvente.
- Comportamentul traduce în acte disfuncţionalităţile personalităţii. Actele sunt uneori nefondate sau nu sunt duse la bun sfârşit. Capriciul domina persoana în cauza, iar tentativele de sinucidere, destul de frecvente, sunt cauzate de nimicuri.
Sutter şi Luccioni interpretează tentativa de sinucidere ca pe un semn al carentei de autoritate din momentul în care ea intervine ca o soluţie salvatoare pentru dificultăţile cele mai diverse.
- Relaţiile interumane sunt marcate şi ele de capriciu şi instabilitate. Întoarcerea către sine şi tendinţa spre izolare sunt rare. Individul apare în lumina unei false sociabilităţi de suprafaţa, rămânând izolat; orice angajament durabil este imposibil. Are cunoştinţe, dar niciodată prieteni adevăraţi.

Tulburări în organizarea personalităţii
Am văzut ca distanţarea dintre mama şi copil era o condiţie pentru asigurarea autonomiei şi independentei individului. Situaţia de dependenta reciproca dintre mama şi copil prejudiciază viitorul psiho-afectiv al copilului. După Muldworf, daca relaţia mama-copil rămâne prea strânsa, dezvoltarea personalităţii copilului va depinde de personalitatea mamei. Daca aceasta este inclinata spre un exces de sentimentalism, copilul va fi slab, capricios, exigent; daca ea este autoritara şi posesiva, copilul nu va avea încredere în sine, va resimţi mereu un sentiment acut de nesiguranţa; acest lucru risca sa dea naştere unei persoane lipsita de caracter, de curaj, care fuge de propriile responsabilitatea (un las) şi având intenţii nesigure (veleitar). Am văzut ca una din funcţiile tatălui era sa îşi ajute fiul sa îl depăşească, sa i se opună în situaţia oedipiană. Când aceasta funcţie nu este asigurata, copilul da dovada de o nelinişte pronunţata la gândul ca trebuie sa se opună tatălui şi se complace astfel, intr-o situaţie de dependenta. Pentru Le Gall, lipsa imaginii masculine propice identificării pozitive, produce personalităţile nesigure ale unor persoane neliniştite şi temătoare, având mereu nevoie de o persoana care sa le calmeze. După Muldworf, insuficienta imaginii paterne în cazul fetei, produce efecte contradictorii: aceasta fie se identifica unei mame puternice, manifestând ulterior tendinţe homosexuale, fie este în permanenta în căutarea omului ideal, nimeni nefiind în măsura sa-i satisfacă nevoia acuta de siguranţa.
Deteriorările imaginii paterne antrenează, deci, dificultăţi de identificare. Copilul este, în acest caz, fie inhibat, fie instabil. Este incapabil sa manifeste un sentiment de identificare stabil, se îndoieşte de el însuşi şi are tendinţa sa se devalorizeze. Poseda intr-un grad scăzut capacitatea de a comunica. Constatam, de obicei, la aceşti copii, o dimensiune depresiva şi un sentiment de tristeţe.

Tulburările de caracter şi de comportament
Întâlnim adesea copii prezentând tulburări de caracter în cazul în care tatăl nu îşi îndeplineşte funcţia. Aceşti copii sunt instabili, agresivi, hiperemotivi, anxioşi, impulsivi, închişi în sine sau excitaţi, colerici… Copiii pot exprima inconfortul şi prin comportament. Reacţionează intr-un mod violent şi îşi exteriorizează conflictele prin acte. Le Gall ne atrage atenţia asupra faptului ca 75% dintre delicvenţii juvenili provin din familiile în care părinţii sunt despărţiţi.

Bolile mentale
După Muldworf, cu cat lipsa rolului patern este mai mare, cu cat a survenit mai de timpuriu în viaţa copilului, cu atât riscul patologiei mentale creste. Prezenta în anturaj a unor figuri paterne substitutive tinde, dimpotrivă, sa diminueze riscul. A. Salas a scos la lumina, în cadrul cercetărilor sale, un număr de studii care aveau menirea sa stabilească o relaţie intre tata şi boala copilului:
- Da Silva, intr-un studiu efectuat în 1963 asupra părinţilor schizofrenici, a notat ca absenţa tatălui confirma şi favorizează schizofrenia.
- Lucrările lui Green în privinţa acestui subiect sunt interesante; el a făcut o ancheta intr-un mediu familial de schizofrenici. Acest fenomen s-ar datora fie "unor circumstanţe exterioare ca îndepărtarea, fie unor conflicte, ca despărţirea, fie unei excluderi funcţionale". Imaginea tatălui este slaba şi neeficienta. După A. Salas, majoritatea taţilor care au copii depresivi prezintă o personalitate cu o latura inclinata spre narcisism şi au o imagine proasta despre ei înşişi, putând fi cauza unui comportament de fuga sau de evitare. Demisia tatălui este, se pare, foarte importanta, dar este greu de apreciat daca o defecţiune în relaţia dintre tata şi copil este direct responsabila de apariţia unei boli grave la copil, sau daca existenta unei astfel de boli la copil ar fi la originea unei slăbiri a autorităţii tatălui.