Studii privind procesele de atașament

Folosirea cercetărilor din domeniul dezvoltării copilului în luarea deciziilor adecvate privind custodia şi planurile de legături personale pentru copiii de vârste mici

PARTEA I -- STUDII PRIVIND PROCESELE DE ATAŞAMENT

Joan B. Kelly and Michael E. Lamb

În ultimele patru decenii înţelegerea noastră asupra dezvoltării sociale şi emoţionale timpurii s-a îmbunătăţit considerabil. În particular, psihologii au identificat mulţi dintre factorii care influenţează formarea legăturilor de ataşament între bebeluşi şi părinţi, precum şi efectele nefavorabile ale relaţiilor perturbate şi distorsionate dintre copii şi părinţi asupra celor dintâi (Lamb, Bornstein, & Teti, în presă; Lamb, Thompson, Gardner, & Charnov, 1985; Thompson, 1998). În paginile ce urmează prezentăm pe scurt esenţa a ceea ce înţelegem noi din acest fenomen.

Dezvoltarea legăturilor de ataşament faţă de părinţi şi alţi îngrijitori importanţi reprezintă una dintre realizările cruciale din primul an de viaţă. Aceste legături trainice vor avea un rol formativ esenţial în comportamentul social şi emoţional de mai târziu. Legăturile de ataşament dintre bebeluş şi părinte promovează un simţ al siguranţei, pun bazele sentimentului de încredere în sine şi dezvoltă încrederea în alte persoane.

Preocupat de impactul negativ profund asupra dezvoltării copilului exercitat de separarea prelungită de părinţi, Bowlby (1969) a propus pentru prima dată o explicaţie teoretică pentru importanţa continuităţii relaţiilor, inspirându-se din teoria psihanalitică şi etologică.

Cercetările deceniilor ulterioare s-au concentrat pe etapele şi tipurile de ataşament: siguranţa legăturilor de ataşament, stabilitatea acestora în timp contribuţia/aportul bebeluşilor şi îngrijitorilor la calitatea sau siguranţa legăturilor de ataşament, diferenţele culturale din cadrul legăturilor de ataşament formate şi caracteristicile cognitive şi de personalitate ulterioare asociate cu diferitele tipuri de ataşament.

La început cercetătorii s-au axat exclusiv pe legătura de ataşament dintre mamă şi bebeluş, iar literatura legată de aceste cercetări este cel mai bine cunoscută în domeniul sănătăţii mintale. În ultimii 20 de ani, însă, au fost de asemenea cercetate pe larg semnificaţia şi importanţa legăturii de ataşament dintre bebeluş şi tată, precum şi faţă de îngrijitorii din afara mediului familial, adică cei proveniţi din mediul preşcolar – cămin şi grădiniţă (pentru referinţe detaliate a se vedea Lamb, 1997 a, 1998; Thompson, 1998).

ETAPELE FORMĂRII LEGĂTURILOR DE ATAŞAMENT

Formarea legăturilor de ataşament presupune procese interactive reciproce care încurajează diferenţierea progresivă pe care copilul o face în ceea ce priveşte părinţii sau îngrijitorii, precum şi investiţia emoţională pe care copilul o face în aceşti îngrijitori. Bebeluşii care primesc o îngrijire promptă şi plină de sensibilitate de la figurile adulte familiare aflate în apropierea lor atunci când sunt hrăniţi, ţinuţi în braţe, când li se vorbeşte, când se joacă, sau când sunt alinaţi dezvoltă legături sigure de ataşament faţă de aceşti adulţi (Thompson, 1998).

Chiar şi o îngrijire parentală mai puţin promptă şi receptivă încurajează formarea legăturilor de ataşament dintre copil şi părinte, deşi unele dintre aceste legături pot fi nesigure. Cu toate acestea, este mai bine pentru copii să aibă legături de ataşament nesigure, decât să nu aibă niciun fel de legătură de ataşament.

Bowlby (1969) a descris 4 etape ale procesului de formare a ataşamentului, iar cercetările ulterioare au confirmat din plin această împărţire:

(a) receptivitate socială nediferenţiată,

(b) sociabilitate diferenţiată,

(c) ataşament şi

(d) parteneriate în atingerea unor scopuri

Receptivitate socială nediferenţiată

În timpul acestei faze, cuprinsă între naştere şi vârsta de 2 luni, bebeluşul foloseşte un repertoriu înnăscut de semnale pentru a aduce îngrijitorul în preajma sa, printre aceste semnale regăsindu-se plânsul şi zâmbetul. Copilul începe să asocieze prezenţa îngrijitorului cu alinarea suferinţei (cauzată de foame sau durere).

Mai mult, prin vocalizare şi mimica feţei, adultul creează alte oportunităţi de interacţiune socială. Deşi bebeluşii au capacitatea de a-şi recunoaşte părinţii după voce sau miros încă din primele săptămâni de viaţă, în timpul acestei etape de receptivitate socială nediferenţiată ei acceptă îngrijire din partea oricărui adult fără suferinţă sau nelinişte (Lamb şi ceilalţi, în presă).

Sociabilitate diferenţiată

Sociabilitatea diferenţiată se manifestă între 2 şi 7 luni. În această etapă bebeluşii încep să recunoască anumite persoane care îi îngrijesc şi preferă să interacţioneze cu acestea. Astfel, bebeluşii gânguresc şi se calmează mai uşor în preajma acestor figuri familiare, îşi orientează postura corpului către ele şi manifestă mai multă plăcere atunci când interacţionează cu ele.

Acest ataşament-în-formare indică faptul că reacțiile venite din partea îngrijitorului sunt suficient de prompte şi de adecvate . În această etapă bebeluşii încep să înveţe despre reciprocitate, dobândesc simţul eficienţei (“Pot să fac un lucru să se întâmple”) şi al încrederii. În general, copiii în această fază nu protestează când sunt separaţi de părinţii lor, dar devin neliniştiţi dacă sunt separaţi de oameni prea mult timp.

Ataşamentul

În etapa ataşamentului, ce se manifestă între 7 şi 24 de luni, din comportamentul copilului care caută în mod activ să rămână în preajma îngrijitorilor preferaţi apar dovezi tot mai clare că s-au format legături de ataşament.

Trăsăturile de comportament care demonstrează ataşamentul includ urmarea părinţilor şi agăţarea de aceştia în mod diferenţiat, mai ales atunci când copilul este obosit sau bolnav şi preferinţa pentru anumiţi îngrijitori ca sprijin sigur pentru ei în explorarea mediului înconjurător.

În jurul vârstei de 6 luni aproximativ, bebeluşii încep să plângă sau să protesteze atunci când sunt separaţi de figurile lor de ataşament.

Această tranziţie marchează dobândirea iniţială a capacităţii de a recunoaşte faptul că părinţii continuă să existe atunci când nu sunt în preajma lor, o abilitate pe care Piaget o numeşte “statornicia obiectului” (**)

La început, desigur, înţelegerea acestui concept fundamental este destul de rudimentară, dar continuă să se sedimenteze în următoarele 18 luni din viaţa copilului.

Pe măsură ce înţelegerea conceptului de mai sus devine mai matură, creşte şi abilitatea copilului de a tolera separarea de oameni, deşi despărţirea rămâne un factor de stres pentru copiii mici. Bebeluşii fac faţă mai bine separării de o figură de ataşament atunci când se află în prezenţa unei alte figuri de ataşament.

Cu toate acestea, este important ca durata separării de figura de ataşament să fie cât mai mică, altfel separarea pe o perioadă lungă de timp tensionează excesiv dezvoltarea relaţiilor de ataşament.

Dacă un copil este ataşat de ambii părinţi, cum se întâmplă de obicei, atunci durata timpului petrecut cu fiecare părinte trebuie ajustată astfel încât să se minimalizeze durata timpului în care copilul este despărţit de celălalt părinte.

Există acum numeroase dovezi (a se vedea Lamb, 1997 a) prin care se documentează faptul că majoritatea bebeluşilor formează legături de ataşament semnificative faţă de ambii părinţi aproximativ la aceeaşi vârstă (între 6 şi 7 luni).

Acest lucru este valabil chiar dacă în cultura noastră mulţi dintre taţi petrec mai puţin timp cu copiii lor decât o fac mamele. Acest lucru indică faptul că timpul petrecut interacţionând cu copilul nu este singurul factor în dezvoltarea legăturilor de ataşament, deşi un anumit prag de interacţiune este crucial.

Majoritatea copiilor ajung să “prefere” părintele care are responsabilitatea principală în  îngrijirea lor (de obicei mamele) dar acest lucru nu înseamnă ca relaţiile cu celălalt părinte nu sunt importante. Preferinţa pentru îngrijitorul principal pare să se diminueze odată cu vârsta şi deseori dispare până la vârsta de 18 luni.

În general, modul în care mamele şi taţii stabilesc relaţii cu copiii lor şi influenţează dezvoltarea acestora este aproape asemănător. Deşi s-a discutat mult pe marginea studiilor ce arată că mamele şi taţii au stiluri diferite de a interacţiona cu copiii lor, diferenţele sunt de fapt destul de mici şi nu par a avea vreo însemnătate din punct de vedere formativ (Lamb, 1997 a).

Beneficiile menţinerii contactului cu ambii părinţi depăşesc orice nevoie specială pentru relaţii cu părinţi de sex masculin sau feminin.

Literatura empirică arată, de asemenea, că bebeluşii şi copiii mici (între 1 şi 2 ani) au nevoie de interacţiune regulată cu ambii părinţi pentru a încuraja şi menţine legăturile de ataşament cu aceştia (Lamb şi ceilalţi, în presă).

Despărţirile prelungite de oricare dintre părinţi nu sunt recomandate , deoarece se creează o tensiune excesivă asupra dezvoltării relaţiilor de ataşament.

În plus, este necesar ca interacţiunea cu ambii părinţi să se desfăşoare în contexte diferite (hrănire, joacă, schimbatul scutecelor, alinarea, mersul la culcare, etc.), pentru ca astfel să se consolideze şi să se întărească relaţiile dintre părinţi şi copii.

În lipsa unor astfel de oportunităţi de interacţiune constantă în diverse contexte, relaţiile dintre părinte şi copil nu se mai dezvoltă sau pot chiar să se deterioreze. Este extrem de dificilă restabilirea relaţiilor dintre copiii de vârstă mică şi părinţii lor atunci când relaţiile respective au fost întrerupte. De aceea, este mult mai bine pentru toate părţile să se evite astfel de întreruperi de la bun început.

În timpul acestei etape copiii devin mai mobili, cercetează mai mult mediul înconjurător, iniţiază mai multe acţiuni de interacţiune socială şi dezvoltă abilităţi lingvistice şi cognitive tot mai extinse şi mai sofisticate.

Aceste achiziţii sporesc teama copilului de a fi separat de figurile importante care îl îngrijesc, iar această teamă se exprimă prin manifestări comportamentale de tip vocalizări energice şi împotrivire la separare, mai ales până în jurul vârstei de 18 luni.

Astfel, este un lucru obişnuit să vedem copii cu vârste între 15 şi 24 de luni că se împotrivesc mutării din casele mamelor în casele taţilor după separarea matrimonială, chiar şi atunci când copiii respectivi au relaţii bune de ataşament cu ambii părinţi. Şi totuşi, odată luaţi din mediul mamei, aceşti copii funcţionează bine în preajma tatălui şi invers.

Teama de separare poate fi redusă dacă se anunţă din timp acest lucru, într-o manieră calmă şi realistă, cu asigurarea că părintele (sau copilul) se va întoarce.

Până la vârsta de 24 luni, majoritatea copiilor nu mai resimt acut teama de separare, deşi copiii cu legături de ataşament nesigure şi cei ale căror figuri principale de ataşament au propriile dificultăţi de separare pot continua să manifeste această nelinişte.

Parteneriate pentru atingerea unor scopuri

În cele din urmă, etapa parteneriatelor pentru atingerea unor scopuri se manifestă între 24 şi 36 luni. Este vorba despre faptul că părinţii şi copiii încep să facă planuri împreună; copiii devin din ce în ce mai capabili să facă compromisuri şi să ţină seama de nevoile părinţilor într-o oarecare măsură.

Într-o oarecare măsură copiii pot înţelege acum de ce părinţii vin şi pleacă şi pot prevedea reîntoarcerea acestora. Totuşi, din cauza înţelegerii primitive a noţiunii de timp, copiii de 2 ani vor avea dificultăţi să înţeleagă mai mult de noţiunile “azi” şi “mâine”, iar acest lucru influenţează gradul de toleranţă pe care copilul o va manifesta faţă de separarea de figurile importante ale ataşamentului format.

Pe scurt, atunci când au ocazia, copiii formează legături de ataşament multiple, fiecare legătură având un înţeles emoţional şi o importanţă unice. Îngrijirea fizică este esenţială pentru supravieţuire şi pentru sănătate, dar la fel este şi aportul social şi emoţional adus de diferitele figuri de ataşament.

Copiii care au format mai multe legături de ataşament par să facă o ierarhizare a îngrijitorilor, căutând să diferenţieze acei îngrijitori care se potrivesc nevoilor şi dispoziţiilor lor, deşi, în lipsa îngrijitorilor preferaţi, tind să accepte orice figură de ataşament importantă pentru a se simţi bine şi a fi alinaţi atunci când suferă sau sunt neliniştiţi.

Cu toate acestea, nu există nicio dovadă că existenţa mai multor legături de ataşament diminuează soliditatea legăturilor de ataşament faţă de figura/figurile principale de ataşament în primii 2 ani de viaţă.

PARTICULARITĂŢI INDIVIDUALE ÎN SIGURANŢA LEGĂTURILOR DE ATAŞAMENT

Studii extinse asupra situaţiilor de separare controlată de părinţi şi reuniune cu aceştia (folosind procedura Situaţie Neobişnuită) au stat la baza clasificării ataşamentului în două categorii: ataşament sigur şi ataşament nesigur. Ataşamentul nesigur este mai departe clasificat în ataşament evitant, ataşament potrivnic şi ataşament dezorganizat (Ainsworth, Belhar, Waters, & Wall, 1978; Lamb etal., 1985, în presă; Thompson, 1998).

Copiii cu legături sigure de ataşament îi preferă pe părinţi în locul străinilor, pot plânge la separare şi vor căuta imediat interacţiunea sau contactul cu părinţii la întoarcerea acestora, precum şi o garanţie din partea acestora. Aproximativ 2/3 dintre bebeluşii americani din clasa mijlocie au legături sigure de ataşament, probabil datorită faptului că părinţii lor răspund prompt la plânsetele lor, la neliniştea lor şi sunt disponibili din punct de vedere psihologic.

Aproximativ 20% din relaţiile de ataşament dintre copiii şi părinţii americani din rândul păturii sociale de mijloc sunt relaţii de tipul nesigur-evitant. Aceşti copii par să nu observe când sunt separaţi de părinţi, evită să-i salute pe părinţi la revenire în timpul procedurii de evaluare, dar nu se opun contactului fizic. Copiii cu legături de ataşament de tipul nesigur-potrivnic (10% până la 12%) manifestă un comportament nervos şi agresiv la momentul reunirii cu părinţii şi nu sunt alinaţi uşor de către aceştia după separare.

Un număr redus de copii (aprox. 5%) manifestă un comportament confuz după separare şi au fost trecuţi în categoria dezorganizaţi/dezorientaţi. Comportamentul lor contradictoriu la momentul reunirii cu părinţii se manifestă prin faptul că privesc insistent în altă direcţie atunci când sunt luaţi în braţe, postura corpului este ciudată, iar expresia feţei este buimacă.

Deşi se credea odinioară că legăturile sigure şi nesigure de ataşament sunt fixe şi stabile în timp, se pare că acest lucru este valabil numai atunci când copiii trăiesc într-un mediu familial destul de stabil în decursul primilor 2 ani de viaţă (Lamb şi ceilalţi, în presă; Thompson, 1998).

Printre factorii care influenţează siguranţa şi stabilitatea legăturilor de ataşament se numără sărăcia, violenţa domestică şi conflictele puternice între părinţi, precum şi schimbările majore din viaţa copilului, cum ar fi divorţul părinţilor, decesul, naşterea unui frate, fiecare din aceste situaţii fiind asociate cu legături de ataşament mai nesigure. Legăturile nesigure de ataşament sunt legate în mod semnificativ de calitatea slabă a îngrijirii părinteşti care afectează ataşamentul copiilor , şi aici amintim interacţiunile familiale anormale, respingerea de către părinţi, lipsa atenţiei acordate de părinţi, îngrijirea haotică sau dezorganizată a copiilor, neglijenţa şi abuzul.

Trebuie notat faptul că legăturile de ataşament dintre părinte şi copil devin deseori nesigure ca răspuns la separarea sau divorţul părinţilor, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp, iar legăturile de ataşament la copiii ai căror părinţi sunt tot mai puţin în dezacord vor deveni în timp tot mai sigure (Cummings & Davies, 1994).

Astfel, deşi copiii din familiile în care există un grad ridicat de conflict între părinţi pot avea iniţial legături nesigure de ataşament, relaţiile lor cu ambii părinţi pot deveni mai sigure dacă se diminuează gradul de conflict dintre aceştia. De asemenea, este clar şi faptul că diferenţele transculturale ce caracterizează anumite stiluri de îngrijire părintească şi aşteptări ale părinţilor sunt asociate cu diferite tipuri de ataşament.

Diferenţele individuale din siguranţa legăturilor de ataşament sunt importante. Comparativ cu copiii care erau la început nesiguri din punct de vedere al ataşamentului, cei cu legături sigure de ataşament devin mai independenţi, competenţi din punct de vedere social, înclinaţi spre cercetare, precum şi cooperanţi şi empatici cu semenii; de asemenea, au mai mult respect de sine şi demonstrează mai multă perseverenţă şi flexibilitate în rezolvarea problemelor.

Aceste particularităţi par să reflecte nu numai diferenţele iniţiale în siguranţa legăturilor de ataşament, dar şi diferenţele continue rezultate din calitatea îngrijirii părinteşti experimentate de copil (pentru referinţe şi analize despre aceste aspecte, a se vedea Lamb et aI., t 985, în presă; Thompson, 1998).

Articol tradus cu acceptul autorilor. Articolul complet poate fi consultat aici.