Convenţia privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice

În aprilie 2011 Consiliul Europei a deschis spre semnare Convenţia privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (pe scurt Convenţia de la Istanbul), considerat cel mai complex instrument internaţional din lume în prevenirea violenței împotriva femeilor, protejarea victimelor, urmărirea penală a autorilor și adoptarea unei game largi de măsuri pentru a aborda acest flagel în toată complexitatea sa.

Convenţia a fost semnată până în acest moment de 26 de state şi ratificată de alte cinci state.

Guvernul României face în prezent demersurile necesare pentru semnare. Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a finalizat recent Memorandumul de aprobare şi l-a trimis spre avizare către Ministerul Afacerilor Externe.

Convenţia de la Istanbul abordează atât violenţa în familie, cât şi celelalte forme de violenţă împotriva femeilor: violenţa fizică; psihică; sexuală, inclusiv violul; hărţuirea sexuală; căsătoria forţată; mutilarea genitală a femeilor; avortul şi sterilizarea forţată.

Convenţia specifică foarte clar faptul că violenţa împotriva femeilor este o manifestare a relaţiilor istoric inegale de putere dintre femei şi bărbaţi, care au condus la dominarea asupra, şi la discriminarea împotriva, femeilor de către bărbaţi şi la împiedicarea avansării depline a femeilor. Particularitatea acestei forme de violenţă constă în faptul că aceasta nu vizează o singură femeie, ci pe toate ca grupare socială completă.

violenţa împotriva femeilor” este înţeleasă drept o încălcare a drepturilor omului şi o formă de discriminare împotriva femeilor şi va însemna toate acţiunile de violenţă de gen care rezultă în, sau care sunt probabile a rezulta în, vătămarea sau suferinţa fizică, sexuală, psihologică sau economică cauzată femeilor, inclusiv ameninţările cu asemenea acţiuni, coerciţia saudeprivarea arbitrară de libertate, indiferent dacă survine în public sau în viaţa privată; (art. 3, lit. a)

Prevenirea violenţei, protecţia victimelor şi trimiterea în judecată a infractorilor  reprezintă punctele cheie ale convenţiei. Acest instrument încearcă să schimbe  mentalitatea şi sentimentele indivizilor, fiind o chemare adresată societăţii, în special  bărbaţilor şi tinerilor, să-şi modifice atitudinea. Violenţa împotriva femeilor îşi are rădăcinile în inegalitatea dintre femei şi bărbaţi în cadrul societăţii şi este  perpetuată de o cultură a toleranţei şi a negării.

Începând de anul trecut în România există un cadru legal nou pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Prin modificările la Legea 217/2002 s-a introdus în legislaţia românească ordinul de protecţie pentru victimele violenţei în familie. Victimele violenţei în familie se pot adresa instanţei pentru a cere emiterea unui ordin de protecţie în regim de urgenţă, judecătorii putând să dicteze evacuarea agresorului de la domiciliu pe o perioadă determinată, păstrarea unei distanţe minime obligatorii, să oblige agresorul să predea armele deţinute şi să urmeze consiliere psihologică.

Din păcate, nu există suficientă informare cu privire la noile reglementări în domeniul violenţei în familie, în special cu privire la posibilitatea victimelor de a cere un ordin de protecţie prin care agresorul să fie evacuat din casă şi ţinut la distanţă. Este nevoie de o mai mare implicare în acest sens prin campanii de conştientizare şi formarea angajaţilor din Poliţie, IML, Direcţii de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în vederea informării victimelor asupra noilor reglementări.

Situaţia serviciilor sociale pentru victimele violenţei în familie este destul de precară. Nu există suficiente adăposturi în ţară, nu există suficiente linii telefonice funcţionale de informare pentru victime la nivel local, aceleaşi deficienţe constatându-se şi în serviciile de consiliere psihologică şi juridică pentru victime.

În ce priveşte celelalte forme de violenţă asupra femeilor, în afara violenţei în familie, acestea sunt aproape absente de pe agenda publică şi din serviciile publice specifice. Nu avem centre de servicii pentru victimele violului şi nici programe specifice de protecţie şi reintegrare socială a victimelor traficului şi exploatării sexuale, deşi România reprezintă una din principalele ţări de origine a traficului de persoane în scopuri de exploatare sexuală.

Tema sterilizării forţate a femeilor rome a început să capete şi la noi aderenţi în rândul unor grupări extremiste şi trebuie luată serios în considerare drept ameninţare la adresa unui grup vulnerabil, ţinând cont şi de situaţiile din alte ţări din Europa de Est precum Slovacia în care s-au dat astfel de cazuri, condamnate ulterior de CEDO.

Un aspect care trebuie dezvoltat conform Convenţiei de la Istanbul se referă la servicii integrate oferite victimelor. Acest lucru înseamnă că prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor nu  trebuie să cadă în sarcina unei singure instituţii. Este necesar să conlucreze toate instituţiile relevante pentru a oferi servicii îmbunătăţite şi acoperitoare victimelor (Poliţia, IML, Asistenţa Socială, ONG-urile, Instanţele şi alte autorităţi). În acest sens, este salutară iniţiativa Ministerului Muncii de a crea un formular unic prin care să fie monitorizată situaţia victimelor violenţei în familie şi aşteptăm ca în viitorul apropiat acest formular unic să devină funcţional.

Nu în ultimul rând, trebuie implicate autorităţile publice locale. Ele au sarcina de a răspunde nevoilor specifice ale femeilor care sunt victime ale violenţei prin crearea, finanţarea şi întreţinerea infrastructuri de servicii la nivel local. Crearea şi întreţinerea adăposturilor pentru victimele violenţei în familie sunt de mai bine de doi ani în sarcina autorităţilor publice locale şi, din păcate, există judeţe  în care astfel de adăposturi lipsesc cu desăvârşire.

Textul in limba romana al conventiei poate fi consultat aici: https://goo.gl/LLBplk