Zece "mituri" împotriva custodiei comune şi de ce ele nu au sens (DCNAS)

Adaptare după Glenn Cheriton şi Robert Franklin

Drepturile fără responsabilitate înseamnă tiranie. Părinţii trebuie să aibă un echilibru între drepturi şi responsabilităţi.  Cei mai buni părinţi sunt ambii părinţi.

1. Custodia comună îi face pe copii să se simtă mai puţin în siguranţă

DCNAS: custodia unică, mai ales atunci când a fost încredinţată mamei, creşte riscul pentru copii să fie expuşi la abuz fizic şi neglijare. Noii prieteni ai mamelor sunt statistic înclinaţi spre abuz sexual decât tatăl natural. Violatorii aleg frecvent copii fără tată ca victime. Custodia comună reduce conflictul în cadrul procesului de divorţ şi pe termen lung. Toate acestea demonstrează că împărţirea custodiei este de departe mai sigură pentru copii decât un status quo stabilit în instanţă sau custodia unică.

2. Nu ar trebui să există prezumţia unor decizii luate din start (cum ar fi prezumţia de autoritate părintească comună)

DCNAS: Avem o serie de prezumţii în lege: prezumţia de nevinovăţie şi în legislaţia familială prezumţia că soţul este tatăl copilului provenit din căsătorie. Acesta este, în mare, setul de probe de bază de la care se porneşte într-un proces. Părinţii căsătoriţi sunt egal răspunzători pentru copii lor. Custodia comună pur şi simplu continuă prezumţia de mai sus în cadrul divorţului, în cazul în care una din părţi ar dori să  nu-şi asume răspunderea egală. Această prezumţie are sens şi poate fi răsturnată cu argumente temeinice în faţa instanţei, în caz de nevoie.

3. Paternitatea egală este o construcţie de tipul „one-size-fits-all”, dar fiecare caz trebuie să fie tratat ca special pentru că fiecare copil este special. 

DCNAS: Sistemul anterior este tot un sistem de tipul „one-size-fits-all” care impunea ca tatăl, să aibă „acces la copil” de două ori pe lună, dacă mama îi permite. Custodia comună (mai ales daca regula ar fi de tipul custodie comună fizică – adică domiciliu dual) stimulează părinţii să găsească de comun acord un aranjament potrivit cu posibilităţile lor de angajare reale: custodie comună fizică, alternarea perioadelor în care copiii sunt în grija fiecăruia dintre ei, ocrotire paternă paralelă, planificare parentală, custodie comună, rezidenţă alternativă, ”nesting” şi multe alte posibilităţi. Nici în prezent instanţele de familie nu consideră fiecare caz individual, ci amestecă majoritatea prolemelor familiale într-un stereotip depăşit, sexist şi inflexibil. 

4. E firesc ca mamele să primească custodia copiilor sau locuinţa exclusivă a copilului pentru că ele se ocupă majoritar de copil în familiile neseparate.

DCNAS: Măsurarea paternităţii prin numărul de ore acordate îngrijirii copilului exclude ceea ce fac majoritatea taţilor în prezent. Taţii par să acorde în prezent mai mult timp adolescenţilor în ultimii zece ani şi par să aibă o influenţă mai puternică asupra dezvoltării pozitive a copiilor lor.  Asupra succesului social şi educaţional, de exemplu. Perioada de consiliere parentală premergătoare separării nu poate prevedea nevoile post-separare ale copiilor. Majoritatea cercetărilor ştiinţifice serios documentate au evidenţiat faptul că un copil are nevoie de ambii părinţi.    

5. Este mai bine ca instanţa să acorde custodia către părintele cel mai bun.

DCNAS: 90%  dintre atribuiri sunt custodii materne unice, dar 90 % din taţi nu sunt nepotriviţi. Copii au nevoie şi le este benefică prezenţa ambilor părinţi. Cei mai buni părinţi sunt ambii părinţi.

6. Sistemul se orientează „pentru asigurarea interesului superior al copilului” - e suficient aşa

DCNAS:  Sistemul legal actual este un sistem bazat pe regula „câştigătorul ia totul”, sistem care afectează şi custodia comună. Chiar judecătorii admit că sistemul este prea costisitor, prea lent pentru nevoile copiilor. România a fost deseori condamnată la CEDO pentru timpul extrem de lung necesar procedurilor judiciare chiar şi în situaţiile în care interesul superior al copilului reclamă soluţionarea rapidă a procedurilor.

7. Custodia comună nu este practică dacă înseamnă să impui exact timp egal pentru fiecare părinte. 

DCNAS: Paternitatea egală în căsnicie nu impune împărţirea exactă a timpului între părinţi de ce se dă această interpretare greşită la divorţ? Înseamnă statut egal şi respect egal pentru ambii părinţi. Înseamnă că un părinte nu poate reduce arbitrar, prin intermediul instanţei, timpul pe care celălalt părinte îl petrece cu copilul sau să-l excludă din viaţa acestuia, fără a prezenta motive bine întemeiate pentru această decizie. 

8. Problema o constituie părinţii răi, actualul sistem face tot ce poate mai bine.

DCNAS: Legile care stimulează conflictul cu privire la familie obligă părinţii să se lupte în momentul în care sunt vulnerabili din punct de vedere emoţional, furnizând o bază pentru acuzaţii false şi exagerate care exacerbează conflictul. Sistemul ne-adversativ (medierea) care se utilizează în variate ţări arată că majoritatea copleşitoare a părinţilor pot să-şi pregătească propriile planuri parentale şi să le facă să funcţioneze dacă nu ar exista efectele perverse ale aplicării sistemului legal (de exemplu preferinţa maternă în stabilirea locuinţei minorului). 

9. Sistemul a suferit o serie de schimbări reale.

DCNAS:  Schimbările există pe hârtie dar sunt puţin implementate în practică.

• Deşi amestecul statului în viaţa de familie ar trebuie să fie minimal, în continuare sentinţele emise de către majoritatea instanţelor, dacă părinţii nu ajung la un acord, sunt abuzive din punctul de vedere al timpului pe care părintele nerezident îl poate petrece cu copilul.
• Deşi legislaţia impune stabilirea locuinţei la o anumită adresă (pentru ca copilul să nu fie mutat dintr-un loc în altul la bunul plac al părintelui rezident – altfel nu s-ar mai fi inventat instituţia locuinţei minorului) majoritatea instanţelor preferă să continue ”să încredinţeze” copilul părintelui rezident sub forma stabilirii unei locuinţe generice ”la mama” ceea ce dă naştere abuzurilor.
• Deşi legislaţia prevede că doar în cazul unor motive temeinice se poate ca unui părinte să îi fie retras exerciţiul autorităţii părinteşti instanţele în mod greşit acceptă simpla declaraţie de renunţare a părintelui (eventual convins financiar de către celălalt) la autoritatea părintească.
• Deşi legislaţia prevede cu prioritate ca pensia de întreţinere să se plătească în bani aproape nici un judecător nu va ţine cont de o asemenea cerere argumentând cu tot felul de motive în afara cadrului legal refuzul său.
• Deşi există minunate legi anti-discriminare, inclusiv articole clare de lege care afirmă că maternitatea nu trebuie să fie sursă de discriminare, majoritatea instanţelor aplică cu consecvenţă principiul preferinţei materne în toate cazurile contestate – orice mamă cu o minimă competenţă morală şi materială de a creşte copiii va primi încredinţarea (sub forma mascată a stabilirii locuinţei copilului la mamă) indiferent cât de capabil parental este părintele de sex masculin.
• Deşi există o lege a medierii şi filozofia legislativă este aceea de a favoriza medierea, instanţele nu penalizează în vreun fel în decizia privind stabilirea locuinţei minorului mamele care refuză medierea sau care adoptă comportamente de boicot a relaţiei copilului cu celălalt părinte (preferinţa maternă  ”bate” orice alt argument.

10. “Părinţii nu trebuie să aibă nici un fel de drepturi dacă aceste drepturi intră în conflict cu nevoile copilului”.

DCNAS: Părinţii sunt responsabili pentru copii lor şi au dreptul să le asigure toate nevoile de sănătate şi educaţie pentru copii lor şi să le reprezinte interesele. Comparativ, avocaţii şi ceilalţi profesionişti din sistem nu au nici o responsabilitate pentru consecinţele actelor lor, pentru modul în care acţionează sau nu în sistemul juridic atâta timp cât nu încalcă prevederile „codului etic”. Responsabilitatea fără drepturi înseamnă sclavie. Drepturile fără responsabilitate înseamnă tiranie. Părinţii trebuie să aibă un echilibru între drepturi şi responsabilităţi.   

Traducere şi adaptare Codin Băltăgan