- Mama, pot merge la un film în astă seară cu Lidia?, întreba Ana la telefon. Mergem cu mama ei.Așadar, Ana cere voie mamei sale să meargă la film cu prietena să și cu mama acesteia. Pentru început mama îi spune „nu”. După ce fata insistă, temându-se că se va supăra, iar comportamentul fetei va fi unul de nesuportat, îi spune „da”. Se vede că și Ana știa cum să obțină de la mama ei un „da”, chiar și atunci când mama nu avea de gând să spună „da”. Arată că vrea foarte mult să meargă, că-i place foarte mult, iar dacă nu o convinge, mama îi va rămâne datoare, ea se va supăra și comportamentul ei fată de mama va fi unul diferit. Mai încercase și altădată și știa că mama-i va spune: „Mai bine te lăsăm, decât să te văd bosumflată!”
Era probabil acasă la prietena ei.
- Nu, Ana. Știi că nu se poate. Mâine mergi la școală.
De regulă nu mergea la cinema în timpul școlii.
- Dar, mami, este o situație specială. Este un film de excepție; este povestea unui cățeluș. Ai văzut și tu reclamele. Te rog, mami! Numai de data asta.
Mama se gândi: „Nu-mi place... să o refuz atunci când își dorește atât de mult ceva. Iubește atât de mult poveștile cu animale, iar filmul este cu adevărat bun. Sper ca de data aceasta să nu sufere. De altfel, dacă nu-i dau voie, toată seara va fi tristă și n-am să pot suporta”. Și astfel îi spuse:
- Mergi, dar să te întorci imediat acasă.
Ar trebui să înțelegem – părinți, învățători, comandanți [?!, n.n.], toți cei care purtăm răspunderea altor persoane umane -, ce tertipuri folosesc cei care sunt sub observația noastră. Să cântărim și să studiem situațiile, ca să știm când trebuie să spunem „nu”, să nu pregetăm să spunem „nu” atunci când trebuie. Aceasta poate fi o foarte mare slăbiciune, și face rău nu numai aceluia căruia trebuie să i se spună, ci și celorlalți.
În exemplul nostru, mama a spus la început „nu”, dar apoi l-a retras. Dacă dăm de înțeles copilului că insistând și smiorcăindu-se dobândește „da-ul”, atunci nu are nicio valoare „nu” -ul inițial.
Sunt foarte mulți părinți care nu au curajul, nu au puterea să spună „nu”, fie pentru că au slăbiciune pentru copil, fie pentru că nu suportă să-l vadă pe copil supărat, așa cum am văzut mai sus. Ca să obțină ceea ce vrea, un copil poate ajunge până la a acuza dureri de cap, dureri de stomac sau altfel de crize.
Băieții pot ajunge să trântească ușile, să nu mai vrea să citească, să nu vrea să meargă la școală sau chiar să plece de acasă. Părinții nu trebuie să dea mare importanță acestor reacții. Unde vor merge? Ce vor face? Se va face noapte și se vor întoarce acasă. Părinții trebuie să rămână statornici în hotărârea pe care au luat-o și să-și păstreze calmul. Au spus „nu” copilului? Acesta va înțelege că a auzit „nu” și că trebuie să-l respecte până la capăt. Fie că bate din picioare, că se închide în cameră, sau că pleacă din casă, părinții nu trebuie declanșeze vreun conflict cu copilul. Lui trebuie să-i fie clar când părinții îi spun „nu” și când îi spun „da”. Se va opune odată, de două ori, iar apoi se va conforma. Numai că tactica greșită a părinților îi strică pe copii și apoi părinții se vaită. Nu spun că va curge miere și lapte dacă se poartă cineva corect cu copiii, dar în orice caz, foarte multe probleme se pot preveni. Părinții nu reacționează corect, de aceea copiii se poartă nepotrivit și creează probleme, iar părinții se vaită de copii: „Ce să facem cu copilul nostru? Cum să-l îndreptăm? Face asta! Face cealaltă!”
Părintele trebuie să se manifeste liber, fără îndârjire, că, în orice situație, să spună ceea ce este corect; dacă trebuie să spună „da”, să spună „da”, dacă trebuie să spună „nu” să spună „nu”.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și Copii, volumul II, Editura Bizantină, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumim pentru comentariul dvs. Acesta va fi moderat in cel mai scurt timp posibil.
Politica sitului nu permite schimbul de adrese de e-mail, limbajul licentios sau atacul la persoana.
Colectivul ARPCC