Pagini

miercuri, 28 noiembrie 2012

Proiectul de modificare a legii 272/2004 a fost avizat miercuri de către guvern și va intra in Parlament

Legat de proiectul de modificare a Legii 272/2004, avem astăzi plăcerea să vă anunţăm că proiectul a primit recent avizul Ministerului de Justiţie finalizând practic întreg ciclul de aprobare la nivel interministerial. Ne bucură să vedem că o mare parte din propunerile CSM susţinute de ARPCC au fost preluate în textul legii. Dorim prin acest e-mail să vă punem la dispoziţie textul final, aşa cum a intrat în şedinţa de guvern din data de 27 noiembrie 2012. Textul se poate descărca de aici (versiunea 2012.11.12). Tot ieri proiectul a fost avizat de guvern (cu mici modificări) şi va fi transmis în curând parlamentului.

Câteva dintre modificările importante aduse de lege în situaţia copiilor care trec prin divorţ sunt:
  • Definirea criteriilor care stau la baza interesului superior al copilului
  • Obligaţia pozitivă care revine părintelui rezident de a stimula legăturile personale cu părintele nerezident (principiul californian)
  • Prevederi legale mai clare de intervenţia a DGASPC şi SPAS în cazurile de alienare parentală (boicotul programelor de legături personale)
  • Măsuri asiguratorii pentru prevenirea situaţiilor de abuz legate de punerea în aplicare a legăturilor personale şi respectiv returnarea copilului la locuinţa sa statornică la finalul programului de legături personale       
  • Clarificarea explicită a faptului că un părinte nu poate renunţa la autoritatea părinteasc
  • Clarificarea explicită a motivelor temeinice care pot determina instanţa să decidă ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte
  • Criterii obiective de stabilire a locuinţei minorului care includ:
    • principiul californian (principiul părintelui celui mai cooperant)
    • modul în care părinții respectă  dreptul minorului la legături personale
    • situaţia locativă a părinţilor
    • apropierea de instituţia de învăţământ (şcoală, grădiniţă)
    • istoricul de violenţă asupra copilului
Totuşi, câteva propuneri interesante venite din partea societăţii civile şi preluate de CSM şi MMFPS au fost eliminate de Ministerul de Justiţie în cursul procesului de avizare. Considerăm că acestea sunt strice necesare unei bune implementări a prevederilor din Codul civil legate de custodia comună. 

Propunerile pot fi identificate comparând versiunea actuală a proiectului de lege cu versiunea anterioară avizului MJ (versiunea 2012.09.17, care poate fi descărcată de aici). ARPCC va milita în Parlament şi pentru readucerea în textul legii a altor îmbunătăţiri care sunt necesare unei bune implementări a prevederilor noului Cod civil referitoare la relaţiile părinţi-copii post-divorţ.


Colectivul ARPCC

Pentru informații cu privire la poziția ARPCC relativ la modificarea legii 272/2004 și cu privire la variatele modificări suplimentare necesare în textul legii puteți consulta această pagină web

joi, 22 noiembrie 2012

Lipsa dragostei paterne poate distruge viata unui copil

Un studiu recent desfasurat in USA pe o scara larga - a concluzionat ca dragostea tatalui este la fel de importanta ca si cea a mamei in dezvoltarea emotionala a copilului. Examinarea a peste 10.000 de fii si fiice a relevat modul in care un tata distant sau aflat la distanta poate afecta viata unui copil, uneori timp de decenii. Revizuirea a 36 de studii din intreaga lume a concluzionat ca dragostea paterna este la fel de importanta pentru tineri ca si cea materna.

Cercetatorul profesor Ronald Rohner considera ca dragostea paterna este esentiala pentru dezvoltarea copilului si spera ca rezultatele sale vor motiva mai multi tati sa se implice in ingrijirea copiiilor lor. "In Statele Unite, Marea Britanie si Europa, ne-am asumat in ultimii 300 de ani ideea ca toti copiii au nevoie pentru o dezvoltare sanatoasa si normala de dragostea mamei lor", a spus el. "Si ca tatii exista pentru a ajuta mamele si pentru a asigura suportul financiar, dar nu sunt necesari pentru dezvoltarea sanatoasa a copiilor. Dar aceasta teorie e total gresita. Trebuie sa ne indepartam de ea si sa incepem sa realizam ca influenta tatalui este importanta, uneori mai importanta decat a mamei ."Concluziile sale au venit dupa ce a examinat datele din studiile in care copiii si adultii au fost intrebati cat de iubitori sunt parintii lor.

Acestia au fost chestionati daca se simt iubiti si doriti, sau daca parintii lor i-au facut sa sufere, sau daca s-au simtit iubiti. Cei care au luat parte la acest studiu au raspuns la intrebari referitoare si la personalitatea lor, raspunsurile penduland intre: "ma gandesc la bataie sau sa fiu rau" la "cred ca lumea este un loc bun si fericit".Contabilizarea rezultatelor a aratat ca cei care au fost respinsi in copilarie se simt mai nelinistiti si nesiguri, ostili si agresivi.Multe dintre aceste problemele sunt raportate la varsta adulta, sustine studiul publicat in revista Personality and Social Psychology Review. Crucial, dragostea tatalui este la fel sau chiar mai importanta decat cea a mamei, in unele cazuri. Un motiv pentru acest lucru ar putea fi acela ca respingerea este mai dureroasa daca vine din partea parintelui pe care copilul il vede mai puternic si pe care il respecta mai mult.Profesorul Rohner, de la Universitatea din Connecticut, SUA, a declarat ca respingerea in copilarie are "un efect puternic si consistent in dezvoltarea personalitatii". El a adaugat: "Copiii si adultii de pretutindeni - indiferent de rasa, cultura, si de gen - au tendinta de a raspunde in exact acelasi mod, atunci cand sunt respinsi." Profesorul Rohner spune ca acei copii care nu se simt iubiti, au tendinta de a deveni anxiosi si nesiguri, iar acest lucru poate sa-i faca neajutorati. Mania si resentimentele pot duce la o introvertire emotionala in incercarea de a se proteja impotriva suferintelor viitoare. Acest lucru le va ingreuna pe viitor relationarea. Ei ajung sa nu mai aiba respectul de sine si sa se descurce greu in situatii stresante.Profesorul Rohner a adaugat ca cercetarile arata ca aceleasi parti ale creierului sunt activate atunci cand oamenii se simt respinsi ca si atunci cand sufera durerea fizica. El a adaugat: "Spre deosebire de durerea fizica, oamenii pot retrai psihologic durerea emotionala a respingerii o perioada de multi ani de zile." Cercetarile sale arata ca influenta tatalui este foarte importanta in formarea comportamentului copilului si o va determina mai tarziu (consumul excesiv de alcool, drogurile sau problemele mintale).Norman Wells a declarat: "Acest studiu subliniaza importanta familiilor unite si stabile in care atat tatal, cat si mama sunt implicati in aceeasi masura in cresterea copiilor".Guverne succesive nu au reusit sa recunoasca faptul ca barbatii si femeile sunt diferiti si ca, astfel, si modul lor de a creste copiii este diferit. "El a criticat ministrii pentru ca "au pretins ca un singur parinte este la fel de bun ca ambii, sau ca doi parinti de acelasi sex sunt la fel de buni ca cei doi parinti naturali de sex opus".In Iunie, in America, Coalitia a anuntat sanctiuni pentru mamele care nu reusesc sa permita fostilor parteneri sa mentina o relatie corecta cu copiii lor, inclusiv pedeapsa cu inchisoarea. Legea va consacra, deasemenea dreptul la tutela comuna a copilului. 

Autor: Mihaela Vilcu
Sursa: desprecopii.com

miercuri, 21 noiembrie 2012

Rolul tatalui in dezvoltarea personalitatii copilului

Importanța tatălui

(Traducere a unor studii ale Facultatii de Psihologie sociala din cadrul Universitatii de Stat Arizona, SUA -- http://researchmag.asu.edu/stories/fathers.html)

“Sa intrebi care parinte este mai important pentru un copil dupa un divort este ca si cum ai intreba la ce ai renunta mai ușor, la inima sau la plămâni. Amandoi sunt absolut esentiali pentru viata si pentru buna-stare”, explica Braver. Asta e valabil si pentru parintii cuiva.

Cand divorturile au inceput sa creasca numeric extrem de mult in anii 1970, multi au crezut ca cu o mama puternica si ajutorul financiar al tatalui copii rezultati din divort vor fi ok.

Sanford Braver a fost 27 de ani profesor si cercetator la Arizona State University din SUA. Veteranul psiholog spune ca dovezile colectate din aproape toate studiile organizate începând din anii 1970 arata în mod clar ca lipsa figurii puternice a tatălui este motivația pentru aproape orice maladie sociala pe care ne-o putem imagina. 

Lipsa unui tata puternic poate conduce la implicarea in grupuri infractionale si comportamentul violent, folosirea drogurilor si a alcoolului, depresii si probleme interpersonale, activitate sexuala timpurie si sarcini la varsta adolescentei, ca si nivele ale educatiei reduse si standarde de viata scazute. 

Beneficiile admiterii implicarii tatalui in cresterea copilului 

Studiile au aratat fara putinta de tagada ca copiii care primesc mai multa atentie si li se permite interactia de la / cu tatii lor sunt mai sanatosi si mai bine adaptati decat copii fara tati sau cu tati care nu sunt lasati sa se implice. In conformitate cu rezultatele unui studiu din 1990, copiii cu tati carora li s-a permis implicarea sunt: 
  • mai increzatori in fortele proprii si mai putin anxiosi cand sunt plasati in situatii neobisnuite 
  • mai pregatiti sa faca fata situatiilor frustrante 
  • mai pregatiti sa se adapteze circumstantelor in schimbare care difera de situatiile de rutina cu care sunt obisnuiti si 
  • mai pregatiti sa dobandeasca un simt de independenta si identitate in afara relatiei mama / copil 
Un studiu realizat la universitatea Harvard care s-a intins pe 26 de ani adauga cateva beneficii suplimentare pentru copii ai caror tati li se permite implicarea: 
  • Au mai mari sanse sa se maturizeze ca adulti capabili de compasiune. 
  • Au mai mari sanse sa dobandeasca un respect de sine mai ridicat si note mai mari la scoala. 
  • Sunt mai sociabili. 
Henri Nouwen, preot de parohie si scriitor, a prezis intr-un mod foarte exact ca viitoarea generatie va fi cunoscuta prin interiorizare, convulsivitate si lipsa tatilor. Sa ne gandim la consecintele disparitiei tatalui. Lipsa tatalui fie prin absenta fizica ori emotionala are urmatoarele efecte:
  • Copiii fara tata sunt mai susceptibili sa comita crime si sa recurga la substante halucinogene. Un raport din 1994 emis de catre Departamentul pentru Sanatate si Servicii Sociale al statului Wisconsin din SUA a concluzionat ca doar 12% dintre delincventii din arestul statului proveneau din familii bi-parentale. Un studiu din 1980 despre femeile delincvente din centrul Autoritatii pentru Tineri din California a identifcat ca doar 7% dintre delincvente proveneau din familii cu doi parinti.
  • In medie, copiii fara tata obtin note mai mici la examene si au note mai mici. Profesorul universitar specializat in problematica familiei, Barbara Dafoe Whitehead, a spus: « Chiar si dupa verificarea rasei, venitului si religiei, cercetatorii au gasit diferente semnificative in ceea ce priveste performantele educationale obtinute de copii crescuti in familii bi-parentale fata de cei din medii mono-parentale.
  • Copiii din familii din care lipsesete tatal sunt de cinci ori mai expusi la riscul de a ajunge saraci si de zece ori mai expusi la cel de a ajunge extrem de saraci. 
  • Adolescentii din familii doar cu mama devin activi sexual mai devreme si fiicele sunt mult mai predispuse sa devina mame singure. Dar otrava merge chiar mai profund. « Caminele dezorganizate contribuie la 3 din 4 suiciduri la adolescenti si in 4 din 5 internari psihiatrice. » Statisticile pot incerca sa masoare tragedia, totusi ele nu vor putea reflecta niciodata durerea personala a celor implicati. Este cazul lui Cati. Una din primele amintiri ale lui Cati era urcatul la locul de privit de la fereastra dormitorului ei si asteptarea aparitiei farurilor de la masina tatalui ei. Ea isi aduce aminte atat de teama cat si sentimentul de dor, o senzatie de rau. Teama, pentru ca el era galagios si baut si adesea abuziv cu ea si cu mama ei. Dor, pentru ca… ei bine pentru ca el era tatal ei. “Imi aduc aminte pur si simplu dorinta de a sari in bratele tatalui meu sa-l imbratisez si doar sa ma simt in siguranta » spune ea. « Nu am fost lasata niciodata sa fac asta.» Cati are acum 38 de ani, se lupta cu propria identitate si se simte inutila.

Multe familii cu tatal absent sau neglijate de tata se descurca cu un oarecare succes. Dar putine vor spune ca nu ar fi fost mai puternice daca ar fi avut doi parinti grijulii si cooperanti. Importanta tatilor la bunastarea copiilor este indicata in mod clar de varietatea de efecte negative experimentate de catre copiii din familiile cu tata absent, asa cum se vede din cercetare:

- Jumatate din familii mono-parentale (doar cu mama) traiesc sub pragul saraciei.

- Venitul mamelor din familii mono-parentale este de doar 67% din ce era inaintea divortului.

- Familiile care au ca parinte doar mama isi schimba domiciliul mai frecvent decat familiile bi-parentale, expunandu-si astfel familia la mai mult stres de adaptare si mai putina stabilitate in relatiile cu vecinii.

- Adolescentii din familii doar cu mama sunt mai predispusi sa-si inceapa foarte devreme viata sexuala, si fetele sa devina mame mono-parentale.

- Adolescentii se plang ca primesc mai putin ajutor la efectuarea temelor si in general iau decizii cu o mai mica implicare parentala decat o fac adolescentii din familii bi-parentale.

- Copiii din familii mono-parentale se plang ca sufera presiuni si sunt mai hartuiti de catre colegi si copiii de varsta similara decat cei din familii bi-parentale.

- Adolescentii din familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa comita acte de delincventa.

- Copiii din familii doar cu mama obtin rezultate mai slabe la testele standard care ilustreaza dezvoltarea cognitiva. Diferentele in comparatie cu copii din familii bi-parentale este si mai mare la evaluarile profesorilor cum ar fi mediile si notele precum si probleme comportamentale in scoli si cu copii de varsta similara.

Absenteismul de la scoala este mai ridicat la copii proveniti din familii doar cu mama.

- Fetele din familii doar cu mama sunt mai susceptibile de depresie in perioada adolescentei si de asemenea sunt mai agresive decat alte fete.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa abandoneze studiile liceale.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama au venituri mai mici; fetele sunt mai susceptibile sa ajunga sa se bazeze pe ajutorul de somaj.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa divorteze ei insisi.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa comita acte de delincventa si sa devina dependenti de droguri si de alcool, fata de cei rezultati din familii bi-parentale.

(Trei teorii au incercat sa explice efectele negative derivate din familiile doar cu mama: lipsurile economice, diferentele de valori parentale si practici de crestere a copiilor, privatiunile de stimulare si sustinere de catre vecini. Toate acestea explica unele aspecte ale diferentelor, dar cel mai important este faptul ca FAMILIILE FARA TATA SUFERA MULTE SI MARI DEZAVANTAJE).

marți, 20 noiembrie 2012


Kelly - Folosirea cercetărilor din domeniul dezvoltării copilului în luarea deciziilor adecvate privind custodia şi planurile de legături personale pentru copiii de vârste mici


PARTEA II  - IMPLICAŢIILE STUDIILOR PRIVIND ATAŞAMENTUL ASUPRA PLANURILOR DE CUSTODIE ŞI LEGĂTURI PERSONALE
Joan B. Kelly and Michael E. Lamb


MENŢINEREA LEGĂTURILOR DE ATAŞAMENT ALE COPILULUI DUPĂ SEPARARE SAU DIVORŢ

În situaţia în care părinţii au locuit împreună înainte de separare şi relaţiile copilului cu ambii părinţi au fost de calitate adecvată şi de sprijinire corespunzătoare, principala provocare va fi menţinerea legăturilor de ataşament ale copilului cu ambii părinţi după separare.

Dacă există dubii sau suspiciuni de rele tratamente aplicate minorului, de abuz de substanţe, de boli mintale sau de violenţă domestică, este esenţială realizarea unor evaluări ale capacităţilor părinteşti pentru a se determina în ce măsură este adecvat pentru copil sa petreacă timp cu respectivul părinte. În astfel de cazuri se pot impune măsuri de limitare a dreptului de vizitare sau vizite în cadru supravegheat pentru a nu fi puse în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.

Mai mult, atunci când părinţii nu au locuit niciodată împreună, iar copilul nu a avut ocazia să se ataşeze de unul dintre părinţi, după cum se întâmplă în cazurile în care paternitatea se stabileşte pe cale legală, este nevoie de eforturi speciale pentru a încuraja dezvoltarea relaţiilor de ataşament. Aceste aspecte, însă, nu reprezintă ţinta acestui articol.

În general, relaţiile stabilite de copil cu părinţii au un rol crucial în evoluţia socială, emoţională, personală şi cognitivă a acestuia şi există o vastă literatură ce documentează efectele adverse ale perturbării relaţiilor dintre părinte şi copil asupra dezvoltării şi adaptării copilului (Lamb, 1999; Lamb, Hwang, Ketterlinus, & Fracasso, 1999).

Mai mult, dovezile indică faptul că există un mare risc psihologic şi social la copiii lipsiţi de relaţii semnificative cu unul dintre părinţi, chiar şi atunci când respectivii copii au capacitatea de a menţine relaţii cu celălalt părinte.
Cu alte cuvinte, există dovezi considerabile în sprijinul ideii că este mult mai probabil ca un copil să-şi dezvolte potenţialul psihologic atunci când are posibilitatea de a dezvolta şi menţine relaţii semnificative cu ambii părinţi, chiar dacă părinţii locuiesc sau nu împreună
Tradiţia în luarea deciziilor privind custodia şi planurile de legături personale este de a pune accentul pe relaţia copil-mamă şi de a menţine continuitatea acestei relaţii, stabilindu-se de cele mai multe ori ca mama să locuiască împreună cu copilul şi tatăl să aibă contact limitat cu acesta.

Astfel, copilul care era obişnuit să-şi vadă ambii părinţi în fiecare zi, ajunge brusc să-şi vadă unul dintre părinţi, de obicei tatăl, doar o singură dată pe săptămână (sau o dată la 2 săptămâni) pentru câteva ore. Acest tip de aranjament era deseori descris de specialişti ca fiind în interesul superior al copilului, ca urmare a înţelegerii greşite a ideii că un copil dezvoltă o singură legătură semnificativă sau principală de ataşament (interpretare bazată pe primele speculaţii ale lui Bowlby).

Drept urmare, cercetările timpurii în domeniul dezvoltării copilului au preluat teorii psihanalitice netestate şi au continuat să se axeze exclusiv pe mame şi copii, presupunând că taţii au un rol periferic şi inutil în dezvoltarea copilului şi în adaptarea psihologică a acestuia.
Aranjamentele de custodie rezultate în urma acestei idei greşite au sacrificat continuitatea relaţiei copil-tată, lucru ce are consecinţe pe termen lung asupra copilului, atât din punct de vedere socio-emoţional, cât şi economic. În prezent există o vastă literatură de cercetare din care rezultă foarte clar efectele nefavorabile ale unei relaţii tată-copil restricţionate (întrerupte), precum şi aportul pozitiv pe care taţii îl au în dezvoltarea copiilor lor.

Studiile revizuite ale lui Bowlby (1973) indicau faptul că pierderea sau diminuarea relaţiilor semnificative în copilărie pot cauza anxietate şi un sentiment acut de pierdere, în special în primii 2 ani de viaţă, când copiii dispun de resurse cognitive şi de comunicare reduse care să-i ajute să facă faţă lipsei. Atât conflictele conjugale, cât şi ieşirea bruscă a unui părinte din viaţa cotidiană a copilului pot determina nesiguranţă în legăturile de ataşament ale copilului şi ar trebui astfel evitate.

Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor psihologice ale copiilor, planurile de legături personale adoptate pentru copiii mai mici de 2 sau 3 ani trebuie să implice mai multe tranziții, şi nu mai puţine, pentru a se asigura atât continuitatea ambelor relaţii, cât şi siguranţa şi confortul copilului într-o perioadă de mari schimbări.

O situaţie ideală este aceea în care copiii de vârste mici au ocazia de a interacţiona cu ambii părinţi zilnic sau o dată la două zile în diverse contexte funcţionale (hrănire, joacă, disciplinare, îngrijire primară, impunerea de limite, mersul la culcare, etc.). Pentru a reduce impactul dăunător al separării prelungite de oricare dintre părinţi, ar trebui să existe tranziţii mai frecvente decât ar fi de dorit în cazul copiilor cu vârste mai mari.

Pe măsură ce copiii ating vârsta de 2 ani, creşte capacitatea lor de a tolera despărţirile mai lungi, deci majoritatea copiilor cu vârste mici pot petrece fără stres două nopţi consecutive cu fiecare părinte în parte. 
Planurile de legături personale ce presupun alternarea unor perioade mai lungi de timp, cum ar fi 5 până la 7 zile, ar trebui evitate, deoarece copiii de vârstă mică încă mai resimt sentimente de spaimă şi disconfort când sunt separaţi prea mult timp de oricare dintre părinţi.

Există numeroase dovezi că bebeluşii şi copiii de vârste mici se obişnuiesc cu tranziţiile normale, cum ar fi înscrierea în instituţii alternative de îngrijire (creşe, grădiniţe), fără a exista efecte negative asupra calităţii legăturilor de ataşament cu părinţii (Lamb, 1998). Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul separării din cadrul divorţului sau despărţirii părinţilor.

Astfel, copiii de vârste mici ar trebui să aibă săptămânal numeroase contacte cu ambii părinţi, pentru a reduce anxietatea generată de separare şi a menţine continuitatea legăturilor de ataşament dezvoltate de copil. Din nefericire, în cazul copiilor de vârste mici s-a pus în mod incorect prea mult accent pe conceptul stabilităţii locaţiei (o singură casă, un singur pat), fără a se ţine prea mult seama de importanţa mult mai mare pe care o au pentru copil relaţiile cu ambii părinţi, din punct de vedere al contribuției emoţionale, sociale şi cognitive pe care aceste relaţii o aduc în dezvoltarea copilului.

Această cerinţă de a locui într-o singură locaţie (stabilitate geografică) asigură numai un tip de stabilitate. La copiii de vârste mici (şi chiar şi la ceilalţi de vârste mai mari) stabilitatea este dată şi de sosirile şi plecările predictibile ale ambilor părinţi, de programul fix de hrănire şi mers la culcare, de îngrijirea adecvată şi susţinută, de afecţiune şi acceptare (Kelly, 1997). Mai mult, se poate obţine stabilitate după separare dacă programele de legături personale stabilite pot fi previzibile şi pot fi suportate fără stres şi suferinţă de copiii de vârste mici.

PETRECEREA NOPŢILOR CU PĂRINTELE NEREZIDENT

Avându-se în vedere focalizarea tradiţională pe păstrarea legăturii de ataşament dintre mamă şi copil prin stabilirea unei singure locuinţe, nopţile petrecute cu celălalt părinte sau vizitele prelungite la acesta (în cele mai multe cazuri celălalt părinte fiind tatăl) au fost pentru mult timp interzise sau vehement descurajate de către judecători, mediatori, psihologi, psihiatri, avocaţi din domeniul dreptului familiei şi, deloc surprinzător, chiar de multe dintre mame ((ex. Garrity & Baris, 1992; Goldstein, Freud, & Solnit, 1973; Goldstein, Freud, Solnit, & Goldstein, 1986; Hodges, 1991).

Hodges (1991), spre exemplu, afirma că pentru copiii mai mici de 6 luni “este puţin probabil ca vizitele peste noapte să fie în interesul superior al copilului, deoarece programul de hrănire şi de somn al bebeluşilor trebuie să fie cât mai stabil cu putinţă” (pag. 175). Pentru bebeluşii cu vârste între 6 şi 18 luni, vizitele peste noapte “ar trebui considerate ca foarte puţin convenabile” (pag. 176).
Deşi Hodges sublinia importanţa mai multor vizite pe săptămână în cazul copiilor cu vârste mai mari care erau ataşaţi de taţii lor, el recomanda ca aceste vizite să se limiteze la câteva ore. Hodges afirma că petrecerea nopţilor cu unul dintre părinţi “fără efecte negative” era posibilă numai la copiii care treceau de vârsta de 3ani (pag. 177).

Astfel de recomandări normative şi restrictive inutile nu se bazau pe studiile din domeniul dezvoltării copilului şi reflectau astfel un punct de vedere depăşit asupra relaţiilor dintre părinte şi copil. Mai mult, astfel de recomandări nu luau în calcul calitatea relaţiei tată-copil sau mamă-copil, natura implicării ambilor părinţi sau nevoia copilului de a menţine şi consolida relaţiile cu ambii părinţi după separare (Lamb, Stern¬berg, & Thompson, 1997).

Studiile şi experienţa acumulată în domeniul formelor instituţionale de îngrijire timpurie (creşe, grădiniţe, etc.) şi a altor planuri stabile de îngrijire indică faptul că bebeluşii şi copiii de vârste mici se adaptează uşor la astfel de tranziţii şi chiar dorm bine odată familiarizaţi cu noul mediu. Într-adevăr, un copil se dezvoltă bine pe plan social, emoţional şi cognitiv dacă planurile de îngrijire sunt previzibile şi dacă părinţii sunt sensibili la nevoile fizice şi de dezvoltare ale copilului, precum şi prezenţi din punct de vedere emoţional (Horner & Guyer, 1993; Lamb, 1998).

Perioadele petrecute peste noapte cu părintele nerezident (incluzând aici şi perioada din timpul zilei când copilul doarme la prânz) sunt foarte importante din punct de vedere psihologic nu numai pentru bebeluşi, dar pentru toţi copiii cu vârste mici. Serile şi nopţile petrecute cu celălalt părinte reprezintă ocazii pentru activităţi cruciale de interacţiune socială şi educare/formare, printre care îmbăiatul, alinarea durerilor sau a neliniştilor, ritualul mersului la culcare, liniştirea copilului când se trezeşte peste noapte, precum şi sentimentul de garanţie şi siguranţă pe care îl creează posibilitatea de a se cuibări în braţele părintelui când se trezeşte dimineaţa, activităţi ce nu sunt posibile în cadrul vizitelor de câteva ore.

Aceste activităţi cotidiene promovează şi menţin încrederea în părinţi, şi în acelaşi timp adâncesc şi consolidează legătura de ataşament dintre copil şi părinte. Nu există nicio dovadă că dezvoltarea psihologică a copilului sau relaţiile dintre copii şi părinţii lor sunt afectate negativ atunci când copiii petrec nopţile cu celălalt părinte în cadrul divorţului sau separării.

Un studiu al lui Solomon (1997), citat deseori în mod greşit, raporta cote ridicate de nesiguranţă în legătura de ataşament mamă-bebeluş şi tată-bebeluş atunci când părinţii locuiau separat, deşi copiii cu vârste mai mari (1-2 ani) care stăteau peste noapte atât cu mama, cât şi cu tatăl nu erau cu mult mai predispuşi la a dezvolta legături nesigure de ataşament, comparativ cu copiii care nu beneficiau de astfel de vizite.

Într-adevăr, după cum s-a menţionat mai sus, există numeroase dovezi ce indică beneficiile acestor experienţe regulate. Pe lângă faptul că menţin şi consolidează legăturile de ataşament, vizitele peste noapte le furnizează copiilor o diversitate de experienţe stimulative pe plan social, emoţional şi cognitiv care încurajează adaptabilitatea şi dezvoltarea sănătoasă a acestora. Mai mult, relaţiile semnificative dintre tată şi copil îi pot încuraja pe taţi să rămână implicaţi în viaţa copiilor lor, făcându-i să se simtă emancipaţi ca părinţi.

Alte avantaje pe care le oferă timpul petrecut peste noapte la unul dintre părinţi includ: combinarea în cote normale a timpului “real” şi a timpului liber atunci când părintele beneficiază de perioade extinse de educare şi îngrijire, posibilitatea de a fi la curent cu schimbările constante şi complexe survenite în dezvoltarea copilului, ocazii pentru o disciplină şi o educare eficiente - trăsături esenţiale ale unei bune activităţi de îngrijire şi educare, precum şi posibilităţile de reconectare cu copilul într-un mod semnificativ. Prin opoziţie, vizitele scurte, de câteva ore, le reamintesc copiilor că părintele care îl vizitează există, dar nu le furnizează varietatea de activităţi de îngrijire şi educare care să fixeze în mintea lor relaţia cu părintele respectiv.

Când mamele alăptează există multă ezitare, indecizie şi poate o puternică împotrivire maternală cu privire la separarea de copil pe durata unei zile întregi sau de peste noapte. În mod evident, alăptatul reprezintă una din conjuncturile importante în cadrul cărora sunt încurajate legăturile de ataşament, este un context esenţial sub toate formele. Cu toate acestea, nu există dovezi că se formează legături mai strânse şi mai sigure cu părinţii în cazul copiilor alăptaţi la sân, faţă de cei hrăniţi cu biberonul.
Un tată îşi poate hrăni bebeluşul cu lapte muls de la mamă, mai ales dacă se stabilesc foarte clar regulile şi orele de hrănire. Când copilul trebuie să rămână peste noapte la celălalt părinte, nu este absolut important ca dormitorul şi mediul din cele două case să fie la fel, deoarece bebeluşii se adaptează repede la aceste diferenţe. Este mult mai important ca programul şi obiceiurile de hrănire şi somn să fie asemănătoare în fiecare dintre case pentru a se crea sentimentul de stabilitate.

Astfel, părinţii ar trebui să schimbe informaţii cu privire la orele de somn şi ritualul de culcare, trezirea de peste noapte, preferinţele culinare şi orele de masă, tehnicile folosite pentru alinarea şi liniştirea copilului, bolile acestuia, precum şi despre schimbările survenite în rutina zilnică pe măsură ce copilul creşte. Avocaţii sau mediatorii ar trebui să îi încurajeze pe părinţi să comunice despre aceste lucruri direct, fie verbal, fie în scris. Dacă acest lucru nu este posibil datorită intransigenţei unuia sau a ambilor părinţi, atunci instanţa ar trebui să hotărască implicarea unor consilieri parentali, a unor experţi speciali sau a mediatorilor de custodie până când tensiunile normale ale divorţului se diminuează.

De asemenea, este important să se admită faptul că un litigiu prelungit şi spectrul câştigării sau pierderii procesului nu fac decât să menţină tensiunea creată de conflict (Maccoby & Mnookin, 1992); ca atare, astfel de dispute trebuie rezolvate cât mai repede. Mai mult, calitatea comunicării nu trebuie judecată după nivelul de conflict din jurul litigiului.

Provocările unei comunicări axate pe copil şi pe nevoile acestuia presupun angajament şi implicare din partea părinţilor faţă de bunăstarea copilului, dar vor avea consecinţe pozitive pe termen lung atât în ceea ce îl priveşte pe copil, cât şi asupra relaţiilor dintre părinţi şi copil. Deşi este clar că o relaţie între părinţi bazată pe cooperare este benefică, planurile de legături personale care încurajează relaţii semnificative între copil şi părinte nu ar trebui restricţionate după separare dacă unul sau chiar ambii părinţi nu pot coopera. Părinţii neimplicaţi pot funcţiona eficient în domeniile lor paralele şi prin aceasta pot ajuta la adaptarea copiilor lor (Lamb et al., 1997; Maccoby & Mnookin, 1992; Whiteside, 1998).

Avându-se în vedere asocierea care se face între conflictele ridicate şi rezultatele mai slabe ale copilului după divorţ (Johnston, 1994; Kelly, in press; Maccoby & Mnookin, 1992), ar fi de preferat ca tranziţiile să se facă fără un conflict făţiş. Totuşi, este important să se înţeleagă conceptul de conflict ridicat din studiile relevante, deoarece de cele mai multe ori concluziile acestor studii sunt interpretate greşit. Prin definiţie, desigur, disputele privind custodia şi planurile de legături personale presupun conflict, dar este clar că un astfel de conflict în sine nu este neapărat dăunător.

Conflictele ridicate considerate dăunătoare de cercetători precum Johnston (1994) presupuneau în mod tipic episoade repetate de violenţă între soţi şi agresiune verbală de nivel intens manifestată pe perioade extinse de timp şi de cele mai multe ori în faţa copiilor. Johnston sublinia importanţa continuării relaţiilor cu ambii părinţi, cu excepţia cazurilor relativ rare în care se manifestă un conflict intens şi prelungit.

Conflictul ridicat manifestat la momentul tranziţiei poate spori neliniştea copiilor cauzată de separare. Chiar şi în lipsa conflictului, tranziţiile pot cauza tulburări de comportament, agitaţie şi plâns pe măsură ce copiii trec de la un anumit set de reguli şi obiceiuri sau de la un anumit stil parental la altul. După cum s-a observat mai sus, acest lucru este valabil mai ales la copiii cu vârste între 15 şi 24 de luni, când este absolut normal să se întâmple aşa. Dacă nu se poate evita conflictul deoarece unul sau ambii părinţi sunt ostili, atunci tranziţiile ar trebui implementate de bone sau ar trebui să se petreacă în locuri neutre, cum ar fi centre de îngrijire, centre speciale de vizitare înfiinţate în acest scop sau acasă la bunici.

În anumite cazuri mamele sunt foarte ostile faţă de taţi după separare, iar aceasta reprezintă o strategie a lor de a îi împiedica sau de a Ie reduce acestora dreptul de participare la creşterea copilului. În astfel de cazuri, nu trebuie să li se interzică taţilor posibilitatea unui contact adecvat cu copiii lor numai din simplul fapt că există conflict între părinţi. La fel, taţii care le dojenesc pe mame în timpul tranziţiilor sau refuză să comunice informaţii despre comportamentul copilului din perioada petrecută cu ei, ar trebui să adopte atitudini mult mai cooperante pentru a justifica un contact prelungit cu copiii.

Se presupune că părinţii au stiluri oarecum diferite de creştere şi educare a copiilor, care sunt determinate de propriile personalităţi şi de modul în care ei au fost crescuţi la rândul lor. Indiferent dacă aceste deosebiri există sau nu, copiii (şi părinţii) beneficiază de discuţii cu privire la tehnici de disciplinare şi de abordare, precum şi despre realizarea activităţilor majore de dezvoltare cum ar fi de exemplu, mersul la oliţă. Mai mult, copiii vor avea în mod tipic experienţe sociale diferite (şi ritualuri de vacanţă) cu fiecare părinte în parte şi cu rudele şi prietenii apropiaţi.

CÂT ESTE ADECVAT SĂ SEPARĂM COPILUL DE FIGURILE PRINCIPALE DE ATAŞAMENT

Nivelul până la care copiii cu vârste mici pot tolera separarea de figurile semnificative de ataşament depinde de vârstă, temperament, dezvoltarea cognitivă, experienţele sociale, precum şi de prezenţa fraţilor mai mari. Pe lângă capacităţile cognitive imature, copiii cu vârste mici nu au noţiunea timpului pentru a putea înţelege separarea, deşi pe măsură ce înaintează în vârstă pot tolera mai mult timp separarea de figurile de ataşament. Scopul oricărui plan de legături personale ar trebui să fie acela de a evita separările pe durate lungi de timp de ambii părinţi, pentru a se reduce neliniştea şi anxietatea create de separare şi, în aceeaşi măsură, trebuie urmărit ca fiecare părinte să beneficieze de contacte suficient de frecvente şi de extinse cu copilul pentru ca acesta din urmă să se simtă în siguranţă, să-şi menţină sentimentul de încredere în părinţi şi să se simtă confortabil în ambele relaţii.

Copiii preşcolari pot tolera separarea pe durate mai lungi de timp, comparativ cu copiii de vârste mai mici, şi mulţi dintre ei se simt bine să petreacă week-enduri extinse la fiecare dintre părinţi, precum şi să rămână peste noapte în timpul săptămânii. Dacă privim la modul general, însă, majoritatea copiilor de vârstă preşcolară devin stresaţi şi împovăraţi dacă sunt separaţi de oricare dintre părinţi pentru mai mult de 3 sau 4 zile. Excepţia o poate constitui o vacanţă planificată din timp, ocazie în care părinţii şi fraţii mai mari au tot timpul să-i implice pe copiii de vârstă preşcolară în diverse activităţi noi, stimulative şi recreative. Chiar şi aşa, cei mai mulţi dintre părinţi sunt sfătuiţi să limiteze vacanţa la un număr de 7 zile şi să planifice mai multe vacanţe scurte în locul uneia singure mai lungi, pentru copiii de vârstă mai mică.

Odată ajunşi la vârsta şcolarizării, copiii au mai multă autonomie şi capacităţi cognitive, emoţionale şi de percepţie a timpului sporite; astfel, durata separării de ambii părinţi nu mai are un impact atât de mare asupra lor. Chiar şi aşa, înainte de vârsta de 7 ani şi uneori chiar şi după aceea, majoritatea copiilor încă preferă reunirile din timpul săptămânii cu fiecare dintre părinţi decât să petreacă perioade lungi de timp fără contact cu aceştia.

La vârsta de 7-8 ani, majoritatea copiilor pot accepta separarea de părinţi pe o perioadă de 5-7 zile ca parte a programului lor regulat şi vacanţe de 2 săptămâni cu fiecare dintre părinţi. Ordinele judecătoreşti pentru copiii de vârste mici, care reflectă capacitatea sporită a copiilor de a tolera separări de durată mai lungă prin încurajarea unor programe de vacanţă prelungite pas cu pas şi adaptate în funcţie de vârsta copilului, pot fi considerate ca răspunzând cel mai bine interesului superior al copilului.

Multe dintre discuţiile asupra deciziilor de acordare a custodiei se focalizau pe nevoia de a identifica un îngrijitor principal atunci când se încerca alegerea locului unde copilul ar trebui să locuiască cel mai mult timp (pentru referinţe, a se vedea Kelly, 1994). Universul tot mai extins al copiilor cu vârstă şcolară, bogăţia tot mai mare a abilităţilor emoţionale şi cognitive ale copiilor în general, precum şi importanţa tot mai crescută a vieţii sociale şi recreaţionale pe care aceştia o petrec în afara căminului, i-au determinat pe mulţi să accepte concluzia că acest concept al îngrijitorului principal trebuie să joace un rol foarte mic în atribuirea custodiei, în special după vârsta de 5 ani a copilului (Chambers, 1984)

După cum s-a putut observa de-a lungul prezentului articol, universul copiilor este îmbogăţit prin interacţionarea regulată, diversificată şi adecvată cu doi părinţi implicaţi şi prezenţi din punct de vedere emoţional, iar acest lucru este cu atât mai valabil pentru copiii de vârstă şcolară, pe măsură ce aceştia trec către vârsta adolescenţei. Drept urmare, indiferent de cine a reprezentat figura principală a îngrijitorului, copiii au numai de beneficiat din contactul prelungit cu ambii părinţi, lucru ce încurajează relaţii semnificative între tată şi copil şi între mamă şi copil.

Articol tradus cu acceptul autorilor. Articolul complet poate fi consultat aici.

Parinti straluciti, profesori fascinanti


“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Augusto Cury

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.

Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit, iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat

Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi. Care este rezultatul? O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.

Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru "a fi", căci lumea îl va pregăti pentru "a avea". Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele. Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un "NU", pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici,nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala. Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: "Am greşit", "Scuză-mă", "Am nevoie de tine". Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.

Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi. Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi "NU" fără teamă. Dacă ei nu aud "NU" de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă "NU" de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare nu poate fi negociat. Trăim vremuri grele. 
Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexă decât cucerirea planetei Pământ

O prezentare in format PPT poate fi descărcată de aici

Despre autor:  Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă – părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism. Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, "Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi", tradusă şi în limba română, dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.


joi, 15 noiembrie 2012

Despre ARPCC (interviu Codin Băltăgan cu Medierenet.Ro)

Acest interviu a fost publicat pe 15.11.2012 simultan pe situl medierenet.ro si arpcc.ro

MediereNet: Ce este Asociatia Romana pentru Custodie Comuna?
Codin Băltăgan: Asociaţia Română pentru Custodia Comună este formată dintr-un grup de cetăţeni care cred în ideea că societatea românească se poate reforma dacă oamenii se implică mai mult decât pentru binele personal. A pornit în anul 2009 ca un grup informal de discuţii (de tip Alcolicii Anonimi) în care erau implicaţi în general părinţi divorţaţi sau care erau în proces de divorţ. Între timp grupul s-a lărgit şi acum conţine peste 50 de membri şi voluntari, femei şi bărbaţi, persoane în vârstă cu copii şi tineri care au trecut prin drama divorţului părinţilor lor şi doresc să facă ceva pentru ca astfel de situaţii de tranziţie prin care trece familia să afecteze cât mai puţin pe copiii. Asociaţia are ca focus principal acţiunile de schimbare a practicii judecătoreşti (şi nu numai) prin acţiuni constante de educare a specialiştilor, prin training şi prin publicarea unor bune practici din România şi străinătate. Încercăm să lucrăm colaborativ cu instanţele, CSM şi Ministerul Public pentru unificarea practicii judecătoreşti, avem proiecte cu MMFPS şi UNICEF prin care încercăm să facem publicitate acestor bune practici şi să le introducem în aşa-numnita legislaţie terţiară. Publicăm ghiduri şi avem pe lista noastră de e-mail peste 2000 de specialişti implicaţi în justiţia pentru minori. De asemenea, avem un grup de lobby puternic care lucrează cu ministerele de resort din România pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ (Legea protecţiei copilului, noul Cod civil, codurile de procedură civilă şi legislaţia secundară – normele de aplicare).

MediereNetPentru ce Custodie Comuna?
Codin Băltăgan: Credem sincer că aşa-numita custodia comună (ceea ce legal se numeşte în România ”autoritate părintească comună” reprezintă un aranjament legal mult mai util copiilor care trec prin divorţul părinţilor. Copiii au nevoi afective speciale. Conform teoriei ataşamentului, copiii dezvoltă legături afective cu adulţii din viaţa lor. Cercetările psihologice din ultimii 30-40 de ani (din străinătate) au arătat că ruperea acestor legături de ataşament cu părintele nerezident (cel cu care copilul nu locuieşte în mod statornic) are efecte negative asupra dezvoltării copilului, creând traume şi un handicap care îl va urmări toată viaţa. Din păcate practica judecătorească încă tributară concepţiilor despre familie din anii 1950, cu faimosul ”un weekend din două” nu creează premisele pentru ca legăturile emoţionale dintre copil şi părintele său să se păstreze. Acest tip de programe este extrem de dăunător copilului, mai ales copilului de vârstă mică. Custodia comună (dacă judecătorii şi mediatorii vor învăţa să o aplice corect în planuri de legături persoale corecte) rezolvă această problemă. Ea implică un timp mai mare, şi mai ales o frecvenţă mai mare în care copilul ar interacţiona cu părintele nerezident, creeând premisele ca legăturile afective părinte-copil să nu fie rupte. De asemenea un aranjament de tip custodie comună implică o balanţă a puterii de decizie între părinţi stimulând colaborarea între aceştia (chiar şi în cazurile de conflict puternic). Această colaborare îmbunătăţită reprezintă un plus pentru majoritatea copiilor.

MediereNet: Care este scopul organizatiei?
În câteva cuvinte : ARPCC militează pentru modificarea legilor din România, cu scopul de a le sincroniza cu prevederile din ţările mai avansate, încercăm să modificăm practica judecătorească, să unificăm această practică în jurul celor mai bune exemple din România şi din străinătate, încercăm să educăm părinţii şi specialiştii pentru rezolvarea ne-contencioasă a conflictelor, lucru pe care îl considerăm în avantajul copiilor, oferindu-le mai multe şanse de ajustare emoţională post-divorţ.

MediereNet: Cui se adreseaza asociatia?
Codin Băltăgan: Lucrăm cel mai mult cu specialişti (judecători, avocaţi, mediatori şi legislatori) dar lucrăm şi cu părinţii implicaţi pentru ai educa relativ la modul cum pot să îşi protejeze copiii în timpul şi după divorţ. Deşi nu lucrăm direct cu copiii, credem că în fapt scopul asociaţiei noastre este acela de a oferi protecţie copiilor prin educarea adulţilor privitor la nevoile speciale pe care copiii le au şi care, credem noi, dacă sunt cunoscute, pot să îi ajute pe părinţi să evite abuzuri emoţionale asupra copiilor lor.

MediereNet: Care considerati ca este rolul medierii în activitatea dumneavoastra?
Codin Băltăgan: Noi nu oferim servicii de mediere. Asociaţia are însă o opinie extrem de favorabilă asupra medierii. În fapt am militat pentru recentele schimbări legislative în favoarea stimulării şedinţelor obligatorii de informare. Credem în mediere iar unele dintre primele documente din străinătate traduse de noi (studiul Emery arpcc.ro/docs/pg/009) se referă la beneficiile incontestabile pe care medierea le are asupra copiilor. Cred că absolut în majoritatea cazurilor în care am fost contactaţi în ultimii doi ani de zile de către părinţi (aflaţi în situaţii limită) am recomandat medierea. Mulţi dintre aceşti părinţi au înţeles, cu ajutorul nostru, că o astfel de abordare ”nestandard” are mai mulţi sorţi de izbândă decât abordarea conflictuală. Sunt părinţi care se ”luptă” de ani de zile şi nu au reuşit să ajungă la un progres, care au apelat, cu sfatul nostru la mediator şi care sunt în acest moment pe cale să rezolve acest conflict.

MediereNet: Colaborati cu mediatori? Daca da: Cum? Daca nu : De ce?
Codin Băltăgan: Avem colaborări directe cu mediatori în principal în zona modificărilor legislative. ARPCC fiind una dintre vocile din societatea civilă care a sprijinit puternic şi total dezinteresată modificările legislative ce ţin de obligativitatea informării prealabile. Am publicat un plan parental (arpcc.ro/wiki/plan-parental) care a fost pus în discuţie cu câteva sute de mediatori din România, al căror feedback l-am incorporat şi care, avem semnale, este folosit ca atare sau ca bază de pornire în multe medieri. Publicăm jurisprudenţă şi exemple de bune practici cu cei câteva sute de mediatori înscrişi în newsletterul nostru (arpcc.ro/mediatori) iar numele şi datele de contact ale acestor mediatori expuşi bunelor practici ale ARPCC sunt prezente pe situl nostru pentru cazul în care părinţii ar dori să aplice ideile propuse de noi în planul parental.

MediereNet: Cum credeti ca pot ajuta mediatorii?
Codin Băltăgan: Consierăm că mediatorul este extreme de bine poziţionat pentru a asista părinţii să redacteze planul parental dar şi pentru a îi asista pe parcursul implementării în deblocarea unor eventuale neînţelegeri de interpretare a planului parental.

MediereNet: Cum vedeti dumneavoastra colaborarea cu mediatorii?
Codin Băltăgan: Nu putem decât să invităm mediatorii care doresc să câştige experienţă şi care pot să ofere timp voluntar pentru a lucra pe variatele proiecte pe care asociaţia le are în desfăşurare. Deşi nu putem oferi o compensaţie materială putem oferi experienţe de primă mână din punctul de vedere al muncii de tip ONG, experienţe ce pot creşte abiliăţile mediatorului de a rezolva mai bine cazurile care i se prezintă. Pentru specialiştii care contribuie semnificativ pentru asociaţie un timp semnificativ putem oferi recomandări/referinţe care se pot constitui într-o cale de a îndrepta părinţii în nevoie cu precădere către aceştia . Acest model este deja utilizat cu traducătorii voluntari ARPCC şi nu vedem de ce nu ar fi posibil să îl aplicăm şi cu alte categorii de specialişti care ar lucra pro-bono pentru scopurile asociaţiei.

MediereNet: Cine sunt beneficiarii activitatii dumneavoastre?
Codin Băltăgan: În mod direct specialiştii implicaţi în justiţia pentru copiii. În mod indirect – copiii din familiile ce divorţează mâine. Aproximativ 50.000 de copii anual trec prin această schimbare care poate fi făcută mai uşoară, credem noi.

MediereNet: Se implica părinţii în ceea ce faceţi? Dacă da: Cum? Dacă nu: De ce?
Codin Băltăgan: Avem implicarea multor părinţi ca voluntari ARPCC. Avem grupuri de discuţii. Realizăm variate proiecte: traduceri, editări de texte.  Pentru nivelul de implicare cetăţenească din România  credem că avem o organizaţie destul de puternică, mai ales că întreaga muncă se face în bază exclusiv voluntară. Noi nu plătim salarii şi nu strângem cotizaţii. Mulţi părinţi contribuie totuşi financiar, în bază voluntară,pentru a strânge sumele necesare realizării unor proiecte pe format hârtie (tipărire de afişe sau broşuri). Totuşi credem că sunt oportuntăţi pentru ca mai mulţi părinţi să se ofere voluntari şi să investească câteva ore pe săptămână pentru cauza noastră (aceea de a oferi protecţie copiilor prin îmbunătăţira legislaţiei şi practicii din domeniu).  Cu cât mai mulţi părinţi vor înţelege că a schimba mentalităţile îi va ajuta şi pe ei direct în cazul personal cu atât mai mult impactul pe care organizaţia noastră îl are asupra societăţii va spori.


miercuri, 14 noiembrie 2012

Studii privind procesele de atașament

Folosirea cercetărilor din domeniul dezvoltării copilului în luarea deciziilor adecvate privind custodia şi planurile de legături personale pentru copiii de vârste mici


PARTEA I -- STUDII PRIVIND PROCESELE DE ATAŞAMENT

Joan B. Kelly and Michael E. Lamb

În ultimele patru decenii înţelegerea noastră asupra dezvoltării sociale şi emoţionale timpurii s-a îmbunătăţit considerabil. În particular, psihologii au identificat mulţi dintre factorii care influenţează formarea legăturilor de ataşament între bebeluşi şi părinţi, precum şi efectele nefavorabile ale relaţiilor perturbate şi distorsionate dintre copii şi părinţi asupra celor dintâi (Lamb, Bornstein, & Teti, în presă; Lamb, Thompson, Gardner, & Charnov, 1985; Thompson, 1998). În paginile ce urmează prezentăm pe scurt esenţa a ceea ce înţelegem noi din acest fenomen.

Dezvoltarea legăturilor de ataşament faţă de părinţi şi alţi îngrijitori importanţi reprezintă una dintre realizările cruciale din primul an de viaţă. Aceste legături trainice vor avea un rol formativ esenţial în comportamentul social şi emoţional de mai târziu. Legăturile de ataşament dintre bebeluş şi părinte promovează un simţ al siguranţei, pun bazele sentimentului de încredere în sine şi dezvoltă încrederea în alte persoane.

Preocupat de impactul negativ profund asupra dezvoltării copilului exercitat de separarea prelungită de părinţi, Bowlby (1969) a propus pentru prima dată o explicaţie teoretică pentru importanţa continuităţii relaţiilor, inspirându-se din teoria psihanalitică şi etologică.

Cercetările deceniilor ulterioare s-au concentrat pe etapele şi tipurile de ataşament: siguranţa legăturilor de ataşament, stabilitatea acestora în timp contribuţia/aportul bebeluşilor şi îngrijitorilor la calitatea sau siguranţa legăturilor de ataşament, diferenţele culturale din cadrul legăturilor de ataşament formate şi caracteristicile cognitive şi de personalitate ulterioare asociate cu diferitele tipuri de ataşament.

La început cercetătorii s-au axat exclusiv pe legătura de ataşament dintre mamă şi bebeluş, iar literatura legată de aceste cercetări este cel mai bine cunoscută în domeniul sănătăţii mintale. În ultimii 20 de ani, însă, au fost de asemenea cercetate pe larg semnificaţia şi importanţa legăturii de ataşament dintre bebeluş şi tată, precum şi faţă de îngrijitorii din afara mediului familial, adică cei proveniţi din mediul preşcolar – cămin şi grădiniţă (pentru referinţe detaliate a se vedea Lamb, 1997 a, 1998; Thompson, 1998).

ETAPELE FORMĂRII LEGĂTURILOR DE ATAŞAMENT

Formarea legăturilor de ataşament presupune procese interactive reciproce care încurajează diferenţierea progresivă pe care copilul o face în ceea ce priveşte părinţii sau îngrijitorii, precum şi investiţia emoţională pe care copilul o face în aceşti îngrijitori. Bebeluşii care primesc o îngrijire promptă şi plină de sensibilitate de la figurile adulte familiare aflate în apropierea lor atunci când sunt hrăniţi, ţinuţi în braţe, când li se vorbeşte, când se joacă, sau când sunt alinaţi dezvoltă legături sigure de ataşament faţă de aceşti adulţi (Thompson, 1998).

Chiar şi o îngrijire parentală mai puţin promptă şi receptivă încurajează formarea legăturilor de ataşament dintre copil şi părinte, deşi unele dintre aceste legături pot fi nesigure. Cu toate acestea, este mai bine pentru copii să aibă legături de ataşament nesigure, decât să nu aibă niciun fel de legătură de ataşament.
Bowlby (1969) a descris 4 etape ale procesului de formare a ataşamentului, iar cercetările ulterioare au confirmat din plin această împărţire:
(a) receptivitate socială nediferenţiată,
(b) sociabilitate diferenţiată,
(c) ataşament şi
(d) parteneriate în atingerea unor scopuri

Receptivitate socială nediferenţiată
În timpul acestei faze, cuprinsă între naştere şi vârsta de 2 luni, bebeluşul foloseşte un repertoriu înnăscut de semnale pentru a aduce îngrijitorul în preajma sa, printre aceste semnale regăsindu-se plânsul şi zâmbetul. Copilul începe să asocieze prezenţa îngrijitorului cu alinarea suferinţei (cauzată de foame sau durere).

Mai mult, prin vocalizare şi mimica feţei, adultul creează alte oportunităţi de interacţiune socială. Deşi bebeluşii au capacitatea de a-şi recunoaşte părinţii după voce sau miros încă din primele săptămâni de viaţă, în timpul acestei etape de receptivitate socială nediferenţiată ei acceptă îngrijire din partea oricărui adult fără suferinţă sau nelinişte (Lamb şi ceilalţi, în presă).

Sociabilitate diferenţiată
Sociabilitatea diferenţiată se manifestă între 2 şi 7 luni. În această etapă bebeluşii încep să recunoască anumite persoane care îi îngrijesc şi preferă să interacţioneze cu acestea. Astfel, bebeluşii gânguresc şi se calmează mai uşor în preajma acestor figuri familiare, îşi orientează postura corpului către ele şi manifestă mai multă plăcere atunci când interacţionează cu ele.

Acest ataşament-în-formare indică faptul că reacțiile venite din partea îngrijitorului sunt suficient de prompte şi de adecvate . În această etapă bebeluşii încep să înveţe despre reciprocitate, dobândesc simţul eficienţei (“Pot să fac un lucru să se întâmple”) şi al încrederii. În general, copiii în această fază nu protestează când sunt separaţi de părinţii lor, dar devin neliniştiţi dacă sunt separaţi de oameni prea mult timp.

Ataşamentul
În etapa ataşamentului, ce se manifestă între 7 şi 24 de luni, din comportamentul copilului care caută în mod activ să rămână în preajma îngrijitorilor preferaţi apar dovezi tot mai clare că s-au format legături de ataşament.
Trăsăturile de comportament care demonstrează ataşamentul includ urmarea părinţilor şi agăţarea de aceştia în mod diferenţiat, mai ales atunci când copilul este obosit sau bolnav şi preferinţa pentru anumiţi îngrijitori ca sprijin sigur pentru ei în explorarea mediului înconjurător.

În jurul vârstei de 6 luni aproximativ, bebeluşii încep să plângă sau să protesteze atunci când sunt separaţi de figurile lor de ataşament.

Această tranziţie marchează dobândirea iniţială a capacităţii de a recunoaşte faptul că părinţii continuă să existe atunci când nu sunt în preajma lor, o abilitate pe care Piaget o numeşte “statornicia obiectului” (**)

La început, desigur, înţelegerea acestui concept fundamental este destul de rudimentară, dar continuă să se sedimenteze în următoarele 18 luni din viaţa copilului.
Pe măsură ce înţelegerea conceptului de mai sus devine mai matură, creşte şi abilitatea copilului de a tolera separarea de oameni, deşi despărţirea rămâne un factor de stres pentru copiii mici. Bebeluşii fac faţă mai bine separării de o figură de ataşament atunci când se află în prezenţa unei alte figuri de ataşament.

Cu toate acestea, este important ca durata separării de figura de ataşament să fie cât mai mică, altfel separarea pe o perioadă lungă de timp tensionează excesiv dezvoltarea relaţiilor de ataşament.
Dacă un copil este ataşat de ambii părinţi, cum se întâmplă de obicei, atunci durata timpului petrecut cu fiecare părinte trebuie ajustată astfel încât să se minimalizeze durata timpului în care copilul este despărţit de celălalt părinte.

Există acum numeroase dovezi (a se vedea Lamb, 1997 a) prin care se documentează faptul că majoritatea bebeluşilor formează legături de ataşament semnificative faţă de ambii părinţi aproximativ la aceeaşi vârstă (între 6 şi 7 luni).

Acest lucru este valabil chiar dacă în cultura noastră mulţi dintre taţi petrec mai puţin timp cu copiii lor decât o fac mamele. Acest lucru indică faptul că timpul petrecut interacţionând cu copilul nu este singurul factor în dezvoltarea legăturilor de ataşament, deşi un anumit prag de interacţiune este crucial.
Majoritatea copiilor ajung să “prefere” părintele care are responsabilitatea principală în  îngrijirea lor (de obicei mamele) dar acest lucru nu înseamnă ca relaţiile cu celălalt părinte nu sunt importante. Preferinţa pentru îngrijitorul principal pare să se diminueze odată cu vârsta şi deseori dispare până la vârsta de 18 luni.

În general, modul în care mamele şi taţii stabilesc relaţii cu copiii lor şi influenţează dezvoltarea acestora este aproape asemănător. Deşi s-a discutat mult pe marginea studiilor ce arată că mamele şi taţii au stiluri diferite de a interacţiona cu copiii lor, diferenţele sunt de fapt destul de mici şi nu par a avea vreo însemnătate din punct de vedere formativ (Lamb, 1997 a).

Beneficiile menţinerii contactului cu ambii părinţi depăşesc orice nevoie specială pentru relaţii cu părinţi de sex masculin sau feminin.

Literatura empirică arată, de asemenea, că bebeluşii şi copiii mici (între 1 şi 2 ani) au nevoie de interacţiune regulată cu ambii părinţi pentru a încuraja şi menţine legăturile de ataşament cu aceştia (Lamb şi ceilalţi, în presă).

Despărţirile prelungite de oricare dintre părinţi nu sunt recomandate , deoarece se creează o tensiune excesivă asupra dezvoltării relaţiilor de ataşament.
În plus, este necesar ca interacţiunea cu ambii părinţi să se desfăşoare în contexte diferite (hrănire, joacă, schimbatul scutecelor, alinarea, mersul la culcare, etc.), pentru ca astfel să se consolideze şi să se întărească relaţiile dintre părinţi şi copii.

În lipsa unor astfel de oportunităţi de interacţiune constantă în diverse contexte, relaţiile dintre părinte şi copil nu se mai dezvoltă sau pot chiar să se deterioreze. Este extrem de dificilă restabilirea relaţiilor dintre copiii de vârstă mică şi părinţii lor atunci când relaţiile respective au fost întrerupte. De aceea, este mult mai bine pentru toate părţile să se evite astfel de întreruperi de la bun început.

În timpul acestei etape copiii devin mai mobili, cercetează mai mult mediul înconjurător, iniţiază mai multe acţiuni de interacţiune socială şi dezvoltă abilităţi lingvistice şi cognitive tot mai extinse şi mai sofisticate.
Aceste achiziţii sporesc teama copilului de a fi separat de figurile importante care îl îngrijesc, iar această teamă se exprimă prin manifestări comportamentale de tip vocalizări energice şi împotrivire la separare, mai ales până în jurul vârstei de 18 luni.

Astfel, este un lucru obişnuit să vedem copii cu vârste între 15 şi 24 de luni că se împotrivesc mutării din casele mamelor în casele taţilor după separarea matrimonială, chiar şi atunci când copiii respectivi au relaţii bune de ataşament cu ambii părinţi. Şi totuşi, odată luaţi din mediul mamei, aceşti copii funcţionează bine în preajma tatălui şi invers.

Teama de separare poate fi redusă dacă se anunţă din timp acest lucru, într-o manieră calmă şi realistă, cu asigurarea că părintele (sau copilul) se va întoarce.
Până la vârsta de 24 luni, majoritatea copiilor nu mai resimt acut teama de separare, deşi copiii cu legături de ataşament nesigure şi cei ale căror figuri principale de ataşament au propriile dificultăţi de separare pot continua să manifeste această nelinişte.

Parteneriate pentru atingerea unor scopuri
În cele din urmă, etapa parteneriatelor pentru atingerea unor scopuri se manifestă între 24 şi 36 luni. Este vorba despre faptul că părinţii şi copiii încep să facă planuri împreună; copiii devin din ce în ce mai capabili să facă compromisuri şi să ţină seama de nevoile părinţilor într-o oarecare măsură.

Într-o oarecare măsură copiii pot înţelege acum de ce părinţii vin şi pleacă şi pot prevedea reîntoarcerea acestora. Totuşi, din cauza înţelegerii primitive a noţiunii de timp, copiii de 2 ani vor avea dificultăţi să înţeleagă mai mult de noţiunile “azi” şi “mâine”, iar acest lucru influenţează gradul de toleranţă pe care copilul o va manifesta faţă de separarea de figurile importante ale ataşamentului format.

Pe scurt, atunci când au ocazia, copiii formează legături de ataşament multiple, fiecare legătură având un înţeles emoţional şi o importanţă unice. Îngrijirea fizică este esenţială pentru supravieţuire şi pentru sănătate, dar la fel este şi aportul social şi emoţional adus de diferitele figuri de ataşament.
Copiii care au format mai multe legături de ataşament par să facă o ierarhizare a îngrijitorilor, căutând să diferenţieze acei îngrijitori care se potrivesc nevoilor şi dispoziţiilor lor, deşi, în lipsa îngrijitorilor preferaţi, tind să accepte orice figură de ataşament importantă pentru a se simţi bine şi a fi alinaţi atunci când suferă sau sunt neliniştiţi.

Cu toate acestea, nu există nicio dovadă că existenţa mai multor legături de ataşament diminuează soliditatea legăturilor de ataşament faţă de figura/figurile principale de ataşament în primii 2 ani de viaţă.

PARTICULARITĂŢI INDIVIDUALE ÎN SIGURANŢA LEGĂTURILOR DE ATAŞAMENT

Studii extinse asupra situaţiilor de separare controlată de părinţi şi reuniune cu aceştia (folosind procedura Situaţie Neobişnuită) au stat la baza clasificării ataşamentului în două categorii: ataşament sigur şi ataşament nesigur. Ataşamentul nesigur este mai departe clasificat în ataşament evitant, ataşament potrivnic şi ataşament dezorganizat (Ainsworth, Belhar, Waters, & Wall, 1978; Lamb etal., 1985, în presă; Thompson, 1998).

Copiii cu legături sigure de ataşament îi preferă pe părinţi în locul străinilor, pot plânge la separare şi vor căuta imediat interacţiunea sau contactul cu părinţii la întoarcerea acestora, precum şi o garanţie din partea acestora. Aproximativ 2/3 dintre bebeluşii americani din clasa mijlocie au legături sigure de ataşament, probabil datorită faptului că părinţii lor răspund prompt la plânsetele lor, la neliniştea lor şi sunt disponibili din punct de vedere psihologic.

Aproximativ 20% din relaţiile de ataşament dintre copiii şi părinţii americani din rândul păturii sociale de mijloc sunt relaţii de tipul nesigur-evitant. Aceşti copii par să nu observe când sunt separaţi de părinţi, evită să-i salute pe părinţi la revenire în timpul procedurii de evaluare, dar nu se opun contactului fizic. Copiii cu legături de ataşament de tipul nesigur-potrivnic (10% până la 12%) manifestă un comportament nervos şi agresiv la momentul reunirii cu părinţii şi nu sunt alinaţi uşor de către aceştia după separare.

Un număr redus de copii (aprox. 5%) manifestă un comportament confuz după separare şi au fost trecuţi în categoria dezorganizaţi/dezorientaţi. Comportamentul lor contradictoriu la momentul reunirii cu părinţii se manifestă prin faptul că privesc insistent în altă direcţie atunci când sunt luaţi în braţe, postura corpului este ciudată, iar expresia feţei este buimacă.

Deşi se credea odinioară că legăturile sigure şi nesigure de ataşament sunt fixe şi stabile în timp, se pare că acest lucru este valabil numai atunci când copiii trăiesc într-un mediu familial destul de stabil în decursul primilor 2 ani de viaţă (Lamb şi ceilalţi, în presă; Thompson, 1998).
Printre factorii care influenţează siguranţa şi stabilitatea legăturilor de ataşament se numără sărăcia, violenţa domestică şi conflictele puternice între părinţi, precum şi schimbările majore din viaţa copilului, cum ar fi divorţul părinţilor, decesul, naşterea unui frate, fiecare din aceste situaţii fiind asociate cu legături de ataşament mai nesigure. Legăturile nesigure de ataşament sunt legate în mod semnificativ de calitatea slabă a îngrijirii părinteşti care afectează ataşamentul copiilor , şi aici amintim interacţiunile familiale anormale, respingerea de către părinţi, lipsa atenţiei acordate de părinţi, îngrijirea haotică sau dezorganizată a copiilor, neglijenţa şi abuzul.

Trebuie notat faptul că legăturile de ataşament dintre părinte şi copil devin deseori nesigure ca răspuns la separarea sau divorţul părinţilor, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp, iar legăturile de ataşament la copiii ai căror părinţi sunt tot mai puţin în dezacord vor deveni în timp tot mai sigure (Cummings & Davies, 1994).

Astfel, deşi copiii din familiile în care există un grad ridicat de conflict între părinţi pot avea iniţial legături nesigure de ataşament, relaţiile lor cu ambii părinţi pot deveni mai sigure dacă se diminuează gradul de conflict dintre aceştia. De asemenea, este clar şi faptul că diferenţele transculturale ce caracterizează anumite stiluri de îngrijire părintească şi aşteptări ale părinţilor sunt asociate cu diferite tipuri de ataşament.

Diferenţele individuale din siguranţa legăturilor de ataşament sunt importante. Comparativ cu copiii care erau la început nesiguri din punct de vedere al ataşamentului, cei cu legături sigure de ataşament devin mai independenţi, competenţi din punct de vedere social, înclinaţi spre cercetare, precum şi cooperanţi şi empatici cu semenii; de asemenea, au mai mult respect de sine şi demonstrează mai multă perseverenţă şi flexibilitate în rezolvarea problemelor.

Aceste particularităţi par să reflecte nu numai diferenţele iniţiale în siguranţa legăturilor de ataşament, dar şi diferenţele continue rezultate din calitatea îngrijirii părinteşti experimentate de copil (pentru referinţe şi analize despre aceste aspecte, a se vedea Lamb et aI., t 985, în presă; Thompson, 1998).

Articol tradus cu acceptul autorilor. Articolul complet poate fi consultat aici.