MENŢINEREA LEGĂTURILOR DE ATAŞAMENT ALE COPILULUI DUPĂ SEPARARE SAU DIVORŢ
În situaţia în care părinţii au locuit împreună înainte de separare şi relaţiile copilului cu ambii părinţi au fost de calitate adecvată şi de sprijinire corespunzătoare, principala provocare va fi menţinerea legăturilor de ataşament ale copilului cu ambii părinţi după separare.
Dacă există dubii sau suspiciuni de rele tratamente aplicate minorului, de abuz de substanţe, de boli mintale sau de violenţă domestică, este esenţială realizarea unor evaluări ale capacităţilor părinteşti pentru a se determina în ce măsură este adecvat pentru copil sa petreacă timp cu respectivul părinte. În astfel de cazuri se pot impune măsuri de limitare a dreptului de vizitare sau vizite în cadru supravegheat pentru a nu fi puse în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.
Mai mult, atunci când părinţii nu au locuit niciodată împreună, iar copilul nu a avut ocazia să se ataşeze de unul dintre părinţi, după cum se întâmplă în cazurile în care paternitatea se stabileşte pe cale legală, este nevoie de eforturi speciale pentru a încuraja dezvoltarea relaţiilor de ataşament. Aceste aspecte, însă, nu reprezintă ţinta acestui articol.
În general, relaţiile stabilite de copil cu părinţii au un rol crucial în evoluţia socială, emoţională, personală şi cognitivă a acestuia şi există o vastă literatură ce documentează efectele adverse ale perturbării relaţiilor dintre părinte şi copil asupra dezvoltării şi adaptării copilului (Lamb, 1999; Lamb, Hwang, Ketterlinus, & Fracasso, 1999).
Mai mult, dovezile indică faptul că există un mare risc psihologic şi social la copiii lipsiţi de relaţii semnificative cu unul dintre părinţi, chiar şi atunci când respectivii copii au capacitatea de a menţine relaţii cu celălalt părinte.
Cu alte cuvinte, există dovezi considerabile în sprijinul ideii că este mult mai probabil ca un copil să-şi dezvolte potenţialul psihologic atunci când are posibilitatea de a dezvolta şi menţine relaţii semnificative cu ambii părinţi, chiar dacă părinţii locuiesc sau nu împreună
Tradiţia în luarea deciziilor privind custodia şi planurile de legături personale este de a pune accentul pe relaţia copil-mamă şi de a menţine continuitatea acestei relaţii, stabilindu-se de cele mai multe ori ca mama să locuiască împreună cu copilul şi tatăl să aibă contact limitat cu acesta.
Astfel, copilul care era obişnuit să-şi vadă ambii părinţi în fiecare zi, ajunge brusc să-şi vadă unul dintre părinţi, de obicei tatăl, doar o singură dată pe săptămână (sau o dată la 2 săptămâni) pentru câteva ore. Acest tip de aranjament era deseori descris de specialişti ca fiind în interesul superior al copilului, ca urmare a înţelegerii greşite a ideii că un copil dezvoltă o singură legătură semnificativă sau principală de ataşament (interpretare bazată pe primele speculaţii ale lui Bowlby).
Drept urmare, cercetările timpurii în domeniul dezvoltării copilului au preluat teorii psihanalitice netestate şi au continuat să se axeze exclusiv pe mame şi copii, presupunând că taţii au un rol periferic şi inutil în dezvoltarea copilului şi în adaptarea psihologică a acestuia.
Aranjamentele de custodie rezultate în urma acestei idei greşite au sacrificat continuitatea relaţiei copil-tată, lucru ce are consecinţe pe termen lung asupra copilului, atât din punct de vedere socio-emoţional, cât şi economic. În prezent există o vastă literatură de cercetare din care rezultă foarte clar efectele nefavorabile ale unei relaţii tată-copil restricţionate (întrerupte), precum şi aportul pozitiv pe care taţii îl au în dezvoltarea copiilor lor.
Studiile revizuite ale lui Bowlby (1973) indicau faptul că pierderea sau diminuarea relaţiilor semnificative în copilărie pot cauza anxietate şi un sentiment acut de pierdere, în special în primii 2 ani de viaţă, când copiii dispun de resurse cognitive şi de comunicare reduse care să-i ajute să facă faţă lipsei. Atât conflictele conjugale, cât şi ieşirea bruscă a unui părinte din viaţa cotidiană a copilului pot determina nesiguranţă în legăturile de ataşament ale copilului şi ar trebui astfel evitate.
Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor psihologice ale copiilor, planurile de legături personale adoptate pentru copiii mai mici de 2 sau 3 ani trebuie să implice mai multe tranziții, şi nu mai puţine, pentru a se asigura atât continuitatea ambelor relaţii, cât şi siguranţa şi confortul copilului într-o perioadă de mari schimbări.
O situaţie ideală este aceea în care copiii de vârste mici au ocazia de a interacţiona cu ambii părinţi zilnic sau o dată la două zile în diverse contexte funcţionale (hrănire, joacă, disciplinare, îngrijire primară, impunerea de limite, mersul la culcare, etc.). Pentru a reduce impactul dăunător al separării prelungite de oricare dintre părinţi, ar trebui să existe tranziţii mai frecvente decât ar fi de dorit în cazul copiilor cu vârste mai mari.
Pe măsură ce copiii ating vârsta de 2 ani, creşte capacitatea lor de a tolera despărţirile mai lungi, deci majoritatea copiilor cu vârste mici pot petrece fără stres două nopţi consecutive cu fiecare părinte în parte.
Planurile de legături personale ce presupun alternarea unor perioade mai lungi de timp, cum ar fi 5 până la 7 zile, ar trebui evitate, deoarece copiii de vârstă mică încă mai resimt sentimente de spaimă şi disconfort când sunt separaţi prea mult timp de oricare dintre părinţi.
Există numeroase dovezi că bebeluşii şi copiii de vârste mici se obişnuiesc cu tranziţiile normale, cum ar fi înscrierea în instituţii alternative de îngrijire (creşe, grădiniţe), fără a exista efecte negative asupra calităţii legăturilor de ataşament cu părinţii (Lamb, 1998). Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul separării din cadrul divorţului sau despărţirii părinţilor.
Astfel, copiii de vârste mici ar trebui să aibă săptămânal numeroase contacte cu ambii părinţi, pentru a reduce anxietatea generată de separare şi a menţine continuitatea legăturilor de ataşament dezvoltate de copil. Din nefericire, în cazul copiilor de vârste mici s-a pus în mod incorect prea mult accent pe conceptul stabilităţii locaţiei (o singură casă, un singur pat), fără a se ţine prea mult seama de importanţa mult mai mare pe care o au pentru copil relaţiile cu ambii părinţi, din punct de vedere al contribuției emoţionale, sociale şi cognitive pe care aceste relaţii o aduc în dezvoltarea copilului.
Această cerinţă de a locui într-o singură locaţie (stabilitate geografică) asigură numai un tip de stabilitate. La copiii de vârste mici (şi chiar şi la ceilalţi de vârste mai mari) stabilitatea este dată şi de sosirile şi plecările predictibile ale ambilor părinţi, de programul fix de hrănire şi mers la culcare, de îngrijirea adecvată şi susţinută, de afecţiune şi acceptare (Kelly, 1997). Mai mult, se poate obţine stabilitate după separare dacă programele de legături personale stabilite pot fi previzibile şi pot fi suportate fără stres şi suferinţă de copiii de vârste mici.
PETRECEREA NOPŢILOR CU PĂRINTELE NEREZIDENT
Avându-se în vedere focalizarea tradiţională pe păstrarea legăturii de ataşament dintre mamă şi copil prin stabilirea unei singure locuinţe, nopţile petrecute cu celălalt părinte sau vizitele prelungite la acesta (în cele mai multe cazuri celălalt părinte fiind tatăl) au fost pentru mult timp interzise sau vehement descurajate de către judecători, mediatori, psihologi, psihiatri, avocaţi din domeniul dreptului familiei şi, deloc surprinzător, chiar de multe dintre mame ((ex. Garrity & Baris, 1992; Goldstein, Freud, & Solnit, 1973; Goldstein, Freud, Solnit, & Goldstein, 1986; Hodges, 1991).
Hodges (1991), spre exemplu, afirma că pentru copiii mai mici de 6 luni “este puţin probabil ca vizitele peste noapte să fie în interesul superior al copilului, deoarece programul de hrănire şi de somn al bebeluşilor trebuie să fie cât mai stabil cu putinţă” (pag. 175). Pentru bebeluşii cu vârste între 6 şi 18 luni, vizitele peste noapte “ar trebui considerate ca foarte puţin convenabile” (pag. 176).
Deşi Hodges sublinia importanţa mai multor vizite pe săptămână în cazul copiilor cu vârste mai mari care erau ataşaţi de taţii lor, el recomanda ca aceste vizite să se limiteze la câteva ore. Hodges afirma că petrecerea nopţilor cu unul dintre părinţi “fără efecte negative” era posibilă numai la copiii care treceau de vârsta de 3ani (pag. 177).
Astfel de recomandări normative şi restrictive inutile nu se bazau pe studiile din domeniul dezvoltării copilului şi reflectau astfel un punct de vedere depăşit asupra relaţiilor dintre părinte şi copil. Mai mult, astfel de recomandări nu luau în calcul calitatea relaţiei tată-copil sau mamă-copil, natura implicării ambilor părinţi sau nevoia copilului de a menţine şi consolida relaţiile cu ambii părinţi după separare (Lamb, Stern¬berg, & Thompson, 1997).
Studiile şi experienţa acumulată în domeniul formelor instituţionale de îngrijire timpurie (creşe, grădiniţe, etc.) şi a altor planuri stabile de îngrijire indică faptul că bebeluşii şi copiii de vârste mici se adaptează uşor la astfel de tranziţii şi chiar dorm bine odată familiarizaţi cu noul mediu. Într-adevăr, un copil se dezvoltă bine pe plan social, emoţional şi cognitiv dacă planurile de îngrijire sunt previzibile şi dacă părinţii sunt sensibili la nevoile fizice şi de dezvoltare ale copilului, precum şi prezenţi din punct de vedere emoţional (Horner & Guyer, 1993; Lamb, 1998).
Perioadele petrecute peste noapte cu părintele nerezident (incluzând aici şi perioada din timpul zilei când copilul doarme la prânz) sunt foarte importante din punct de vedere psihologic nu numai pentru bebeluşi, dar pentru toţi copiii cu vârste mici. Serile şi nopţile petrecute cu celălalt părinte reprezintă ocazii pentru activităţi cruciale de interacţiune socială şi educare/formare, printre care îmbăiatul, alinarea durerilor sau a neliniştilor, ritualul mersului la culcare, liniştirea copilului când se trezeşte peste noapte, precum şi sentimentul de garanţie şi siguranţă pe care îl creează posibilitatea de a se cuibări în braţele părintelui când se trezeşte dimineaţa, activităţi ce nu sunt posibile în cadrul vizitelor de câteva ore.
Aceste activităţi cotidiene promovează şi menţin încrederea în părinţi, şi în acelaşi timp adâncesc şi consolidează legătura de ataşament dintre copil şi părinte. Nu există nicio dovadă că dezvoltarea psihologică a copilului sau relaţiile dintre copii şi părinţii lor sunt afectate negativ atunci când copiii petrec nopţile cu celălalt părinte în cadrul divorţului sau separării.
Un studiu al lui Solomon (1997), citat deseori în mod greşit, raporta cote ridicate de nesiguranţă în legătura de ataşament mamă-bebeluş şi tată-bebeluş atunci când părinţii locuiau separat, deşi copiii cu vârste mai mari (1-2 ani) care stăteau peste noapte atât cu mama, cât şi cu tatăl nu erau cu mult mai predispuşi la a dezvolta legături nesigure de ataşament, comparativ cu copiii care nu beneficiau de astfel de vizite.
Într-adevăr, după cum s-a menţionat mai sus, există numeroase dovezi ce indică beneficiile acestor experienţe regulate. Pe lângă faptul că menţin şi consolidează legăturile de ataşament, vizitele peste noapte le furnizează copiilor o diversitate de experienţe stimulative pe plan social, emoţional şi cognitiv care încurajează adaptabilitatea şi dezvoltarea sănătoasă a acestora. Mai mult, relaţiile semnificative dintre tată şi copil îi pot încuraja pe taţi să rămână implicaţi în viaţa copiilor lor, făcându-i să se simtă emancipaţi ca părinţi.
Alte avantaje pe care le oferă timpul petrecut peste noapte la unul dintre părinţi includ: combinarea în cote normale a timpului “real” şi a timpului liber atunci când părintele beneficiază de perioade extinse de educare şi îngrijire, posibilitatea de a fi la curent cu schimbările constante şi complexe survenite în dezvoltarea copilului, ocazii pentru o disciplină şi o educare eficiente - trăsături esenţiale ale unei bune activităţi de îngrijire şi educare, precum şi posibilităţile de reconectare cu copilul într-un mod semnificativ. Prin opoziţie, vizitele scurte, de câteva ore, le reamintesc copiilor că părintele care îl vizitează există, dar nu le furnizează varietatea de activităţi de îngrijire şi educare care să fixeze în mintea lor relaţia cu părintele respectiv.
Când mamele alăptează există multă ezitare, indecizie şi poate o puternică împotrivire maternală cu privire la separarea de copil pe durata unei zile întregi sau de peste noapte. În mod evident, alăptatul reprezintă una din conjuncturile importante în cadrul cărora sunt încurajate legăturile de ataşament, este un context esenţial sub toate formele. Cu toate acestea, nu există dovezi că se formează legături mai strânse şi mai sigure cu părinţii în cazul copiilor alăptaţi la sân, faţă de cei hrăniţi cu biberonul.
Un tată îşi poate hrăni bebeluşul cu lapte muls de la mamă, mai ales dacă se stabilesc foarte clar regulile şi orele de hrănire. Când copilul trebuie să rămână peste noapte la celălalt părinte, nu este absolut important ca dormitorul şi mediul din cele două case să fie la fel, deoarece bebeluşii se adaptează repede la aceste diferenţe. Este mult mai important ca programul şi obiceiurile de hrănire şi somn să fie asemănătoare în fiecare dintre case pentru a se crea sentimentul de stabilitate.
Astfel, părinţii ar trebui să schimbe informaţii cu privire la orele de somn şi ritualul de culcare, trezirea de peste noapte, preferinţele culinare şi orele de masă, tehnicile folosite pentru alinarea şi liniştirea copilului, bolile acestuia, precum şi despre schimbările survenite în rutina zilnică pe măsură ce copilul creşte. Avocaţii sau mediatorii ar trebui să îi încurajeze pe părinţi să comunice despre aceste lucruri direct, fie verbal, fie în scris. Dacă acest lucru nu este posibil datorită intransigenţei unuia sau a ambilor părinţi, atunci instanţa ar trebui să hotărască implicarea unor consilieri parentali, a unor experţi speciali sau a mediatorilor de custodie până când tensiunile normale ale divorţului se diminuează.
De asemenea, este important să se admită faptul că un litigiu prelungit şi spectrul câştigării sau pierderii procesului nu fac decât să menţină tensiunea creată de conflict (Maccoby & Mnookin, 1992); ca atare, astfel de dispute trebuie rezolvate cât mai repede. Mai mult, calitatea comunicării nu trebuie judecată după nivelul de conflict din jurul litigiului.
Provocările unei comunicări axate pe copil şi pe nevoile acestuia presupun angajament şi implicare din partea părinţilor faţă de bunăstarea copilului, dar vor avea consecinţe pozitive pe termen lung atât în ceea ce îl priveşte pe copil, cât şi asupra relaţiilor dintre părinţi şi copil. Deşi este clar că o relaţie între părinţi bazată pe cooperare este benefică, planurile de legături personale care încurajează relaţii semnificative între copil şi părinte nu ar trebui restricţionate după separare dacă unul sau chiar ambii părinţi nu pot coopera. Părinţii neimplicaţi pot funcţiona eficient în domeniile lor paralele şi prin aceasta pot ajuta la adaptarea copiilor lor (Lamb et al., 1997; Maccoby & Mnookin, 1992; Whiteside, 1998).
Avându-se în vedere asocierea care se face între conflictele ridicate şi rezultatele mai slabe ale copilului după divorţ (Johnston, 1994; Kelly, in press; Maccoby & Mnookin, 1992), ar fi de preferat ca tranziţiile să se facă fără un conflict făţiş. Totuşi, este important să se înţeleagă conceptul de conflict ridicat din studiile relevante, deoarece de cele mai multe ori concluziile acestor studii sunt interpretate greşit. Prin definiţie, desigur, disputele privind custodia şi planurile de legături personale presupun conflict, dar este clar că un astfel de conflict în sine nu este neapărat dăunător.
Conflictele ridicate considerate dăunătoare de cercetători precum Johnston (1994) presupuneau în mod tipic episoade repetate de violenţă între soţi şi agresiune verbală de nivel intens manifestată pe perioade extinse de timp şi de cele mai multe ori în faţa copiilor. Johnston sublinia importanţa continuării relaţiilor cu ambii părinţi, cu excepţia cazurilor relativ rare în care se manifestă un conflict intens şi prelungit.
Conflictul ridicat manifestat la momentul tranziţiei poate spori neliniştea copiilor cauzată de separare. Chiar şi în lipsa conflictului, tranziţiile pot cauza tulburări de comportament, agitaţie şi plâns pe măsură ce copiii trec de la un anumit set de reguli şi obiceiuri sau de la un anumit stil parental la altul. După cum s-a observat mai sus, acest lucru este valabil mai ales la copiii cu vârste între 15 şi 24 de luni, când este absolut normal să se întâmple aşa. Dacă nu se poate evita conflictul deoarece unul sau ambii părinţi sunt ostili, atunci tranziţiile ar trebui implementate de bone sau ar trebui să se petreacă în locuri neutre, cum ar fi centre de îngrijire, centre speciale de vizitare înfiinţate în acest scop sau acasă la bunici.
În anumite cazuri mamele sunt foarte ostile faţă de taţi după separare, iar aceasta reprezintă o strategie a lor de a îi împiedica sau de a Ie reduce acestora dreptul de participare la creşterea copilului. În astfel de cazuri, nu trebuie să li se interzică taţilor posibilitatea unui contact adecvat cu copiii lor numai din simplul fapt că există conflict între părinţi. La fel, taţii care le dojenesc pe mame în timpul tranziţiilor sau refuză să comunice informaţii despre comportamentul copilului din perioada petrecută cu ei, ar trebui să adopte atitudini mult mai cooperante pentru a justifica un contact prelungit cu copiii.
Se presupune că părinţii au stiluri oarecum diferite de creştere şi educare a copiilor, care sunt determinate de propriile personalităţi şi de modul în care ei au fost crescuţi la rândul lor. Indiferent dacă aceste deosebiri există sau nu, copiii (şi părinţii) beneficiază de discuţii cu privire la tehnici de disciplinare şi de abordare, precum şi despre realizarea activităţilor majore de dezvoltare cum ar fi de exemplu, mersul la oliţă. Mai mult, copiii vor avea în mod tipic experienţe sociale diferite (şi ritualuri de vacanţă) cu fiecare părinte în parte şi cu rudele şi prietenii apropiaţi.
CÂT ESTE ADECVAT SĂ SEPARĂM COPILUL DE FIGURILE PRINCIPALE DE ATAŞAMENT
Nivelul până la care copiii cu vârste mici pot tolera separarea de figurile semnificative de ataşament depinde de vârstă, temperament, dezvoltarea cognitivă, experienţele sociale, precum şi de prezenţa fraţilor mai mari. Pe lângă capacităţile cognitive imature, copiii cu vârste mici nu au noţiunea timpului pentru a putea înţelege separarea, deşi pe măsură ce înaintează în vârstă pot tolera mai mult timp separarea de figurile de ataşament. Scopul oricărui plan de legături personale ar trebui să fie acela de a evita separările pe durate lungi de timp de ambii părinţi, pentru a se reduce neliniştea şi anxietatea create de separare şi, în aceeaşi măsură, trebuie urmărit ca fiecare părinte să beneficieze de contacte suficient de frecvente şi de extinse cu copilul pentru ca acesta din urmă să se simtă în siguranţă, să-şi menţină sentimentul de încredere în părinţi şi să se simtă confortabil în ambele relaţii.
Copiii preşcolari pot tolera separarea pe durate mai lungi de timp, comparativ cu copiii de vârste mai mici, şi mulţi dintre ei se simt bine să petreacă week-enduri extinse la fiecare dintre părinţi, precum şi să rămână peste noapte în timpul săptămânii. Dacă privim la modul general, însă, majoritatea copiilor de vârstă preşcolară devin stresaţi şi împovăraţi dacă sunt separaţi de oricare dintre părinţi pentru mai mult de 3 sau 4 zile. Excepţia o poate constitui o vacanţă planificată din timp, ocazie în care părinţii şi fraţii mai mari au tot timpul să-i implice pe copiii de vârstă preşcolară în diverse activităţi noi, stimulative şi recreative. Chiar şi aşa, cei mai mulţi dintre părinţi sunt sfătuiţi să limiteze vacanţa la un număr de 7 zile şi să planifice mai multe vacanţe scurte în locul uneia singure mai lungi, pentru copiii de vârstă mai mică.
Odată ajunşi la vârsta şcolarizării, copiii au mai multă autonomie şi capacităţi cognitive, emoţionale şi de percepţie a timpului sporite; astfel, durata separării de ambii părinţi nu mai are un impact atât de mare asupra lor. Chiar şi aşa, înainte de vârsta de 7 ani şi uneori chiar şi după aceea, majoritatea copiilor încă preferă reunirile din timpul săptămânii cu fiecare dintre părinţi decât să petreacă perioade lungi de timp fără contact cu aceştia.
La vârsta de 7-8 ani, majoritatea copiilor pot accepta separarea de părinţi pe o perioadă de 5-7 zile ca parte a programului lor regulat şi vacanţe de 2 săptămâni cu fiecare dintre părinţi. Ordinele judecătoreşti pentru copiii de vârste mici, care reflectă capacitatea sporită a copiilor de a tolera separări de durată mai lungă prin încurajarea unor programe de vacanţă prelungite pas cu pas şi adaptate în funcţie de vârsta copilului, pot fi considerate ca răspunzând cel mai bine interesului superior al copilului.
Multe dintre discuţiile asupra deciziilor de acordare a custodiei se focalizau pe nevoia de a identifica un îngrijitor principal atunci când se încerca alegerea locului unde copilul ar trebui să locuiască cel mai mult timp (pentru referinţe, a se vedea Kelly, 1994). Universul tot mai extins al copiilor cu vârstă şcolară, bogăţia tot mai mare a abilităţilor emoţionale şi cognitive ale copiilor în general, precum şi importanţa tot mai crescută a vieţii sociale şi recreaţionale pe care aceştia o petrec în afara căminului, i-au determinat pe mulţi să accepte concluzia că acest concept al îngrijitorului principal trebuie să joace un rol foarte mic în atribuirea custodiei, în special după vârsta de 5 ani a copilului (Chambers, 1984)
După cum s-a putut observa de-a lungul prezentului articol, universul copiilor este îmbogăţit prin interacţionarea regulată, diversificată şi adecvată cu doi părinţi implicaţi şi prezenţi din punct de vedere emoţional, iar acest lucru este cu atât mai valabil pentru copiii de vârstă şcolară, pe măsură ce aceştia trec către vârsta adolescenţei. Drept urmare, indiferent de cine a reprezentat figura principală a îngrijitorului, copiii au numai de beneficiat din contactul prelungit cu ambii părinţi, lucru ce încurajează relaţii semnificative între tată şi copil şi între mamă şi copil.
Articol tradus cu acceptul autorilor. Articolul complet poate fi consultat aici.
