Punctul 1 din avizul CSM la Proiectul de Modificare a Legii 272/2004

A V I Z

referitor la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

În urma examinării proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

În temeiul art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

În baza Hotărârii nr. 600 din 03 iulie 2012 a  Plenului Consiliului Superior al Magistraturii:

Avizează favorabil proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu următoarele observaţii şi propuneri:

P U N C T U L  1

Articolul I pct. 2 din proiectul de lege modifică definiţiile date de art. 4 din Legea nr. 272/2004 şi introduce termeni şi expresii noi. Printre acestea, la lit. j) se regăseşte conceptul de “plan parental” care, conform proiectului de act normativ, reprezintă „documentul prin care părinţii stabilesc de comun acord modul de exercitare a autorităţii părinteşti”.

Cu toate acestea, nicăieri în cuprinsul celorlalte articole ale proiectului de lege nu se regăseşte o altă reglementare care să ofere aplicaţii practice ale acestui concept. Articolele 397 şi 398 din Codul civil reglementează două instituţii diferite, respectiv exercitarea autorităţii părinteşti în comun şi exercitarea acesteia de către unul dintre părinţi. În situaţia în care părinţii nu locuiesc împreună, iar copilul locuieşte doar la unul dintre ei, cele două instituţii ajung să nu difere în mod semnificativ, în lipsa unor prevederi în legea specială care să detalieze rolul planului parental în situaţia exercitării autorităţii părinteşti în comun, iar  aplicarea practică a prevederilor din Codul civil va fi lipsită de un ghid pentru instanţele de judecată.

În consecinţă, în contextul în care vreme îndelungată legislaţia în domeniul dreptului familiei în România a avut o singură viziune asupra modului de încredinţare a copilului, respectiv aceea a actualei exercitări a autorităţii părinteşti de către un singur părinte, o adevărată corelare a dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 cu revoluţia în această materie adusă de Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, trebuie să constea într-o reglementare consistentă asupra tuturor ipotezelor pe care le poate cunoaşte exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.

O reglementare specială detaliată în legătură cu aspectele practice ale exercitării în comun a autorităţii părinteşti ar trebui să privească mai multe aspecte:

- definirea locuinţei copilului şi introducerea unor prevederi exprese privind posibilitatea partajării acesteia în timp, în cazul înţelegerii între părinţi (art. 400 din Codul civil prevede intervenţia instanţei numai în cazul neînţelegerii între părinţi, în sensul de a stabili locuinţa la unul dintre ei, iar art. 496 nu face această precizare referitoare la locuinţa unică).

- legăturile personale ale copilului cu părintele la care nu locuieşte (acestea sunt reglementate generic în Codul civil la art. 401 şi 496 alin. (5) şi se regăsesc deja în art. 14-17 din lege, dar ar trebui completate conform celor ce vor fi expuse în continuare).

- contribuţia ambilor părinţi nu doar la cheltuielile de creştere şi educare a copilului, ci şi la activităţile pe care le presupune supravegherea şi îngrijirea acestuia (dat fiind că regula stabilită de art. 530 din Codul civil este aceea a executării obligaţiilor de întreţinere în natură, împărţirea acestor obligaţii între cei doi părinţi, nu numai în ceea ce priveşte aportul bănesc, răspunde cel mai bine nevoilor copilului şi este realizabilă prin intermediul planului parental).

Prin urmare, apreciem că reglementarea privind planul parental trebuie dezvoltată în cuprinsul legii. Astfel, în planul parental, care trebuie raportat la nevoile de dezvoltare fizice, psihologice, de educaţie, de sănătate şi stabilitate ale copilului, trebuie prevăzută în mod expres contribuţia fiecărui părinte, rezident şi nerezident, la creşterea şi educarea minorului, respectiv conturarea unui program privind modul de exercitare a autorităţii părinteşti în funcţie de anumite criterii stabilite (de exemplu: împărţirea contribuţiilor băneşti sau în natură pentru hrană, haine şi rechizite; activităţile desfăşurate în comun cu copilul de către fiecare părinte; împărţirea responsabilităţilor privind activităţile extraşcolare ale copilului;  programul de vizită; partajarea locuinţei copilului între cei doi părinţi, acolo unde este posibil; planificarea vacanţelor etc).

Apreciem că o asemenea reglementare, care ar permite părinţilor, ca pe baza acordului lor de voinţă să stabilească natura, întinderea, ritmicitatea şi intensitatea relaţiilor lor cu copilul  este de natură  a evita situaţiile de conflict dintre părinţi care fac deseori imposibilă desfăşurarea normală a legăturilor personale dintre copil şi părintele nerezident. Planul parental este, în esenţă, o specie a tranzacţiei judiciare, cenzurabilă de către instanţă doar din perspectiva interesului superior al copilului. În consecinţă, noutatea acestui concept pentru societatea românească, dar cunoscut în majoritatea statelor care aplică instituţia custodiei comune, nu trebuie să împiedice reglementarea lui în textul legii speciale care are ca obiect protecţia drepturilor copilului, conceptul de plan parental fiind propriu tocmai acestui domeniu.

Comisia Europeană privind Legislaţia Familiei, care are ca obiectiv principal, armonizarea dreptului familiei în Europa, a elaborat un set de principii europene legate de dreptul familiei care să fie privite ca modele pentru armonizarea dreptului familiei în Europa. Dintre acestea, pentru a argumenta necesitatea reglementării exprese a planului parental în legea specială, amintim: Principiul 3:10 Efectul divorţului sau separării: “Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relaţie şi nici de separarea de iure sau de facto a părinţilor”. Principiul 3:13 Acordul privind exercitarea: “(1) Având în vedere interesul superior al copilului, părinţii care au drept de exercitare în comun a autorităţii părinteşti pot încheia un acord cu privire la modul de punere în aplicare a acestora. (2) Autoritatea competentă poate examina acest acord”.

În acest context, propunem introducerea după art. 31 a unui nou articol, art. 311, cu următorul cuprins:

„Art. 311 - (1) Părinţii care divorţează şi care solicită exercitarea în comun a autorităţii părinteşti întocmesc planul parental asumat de comun acord.

(2) Planul parental prevăzut la alin. (1) este utilizat atât în cazul soluţionării divorţului prin procedură notarială, cât şi pe cale judiciară. Dacă instanţa de tutelă sau, după caz, notarul nu au nicio îndoială asupra faptului că planul parental corespunde interesului superior al copilului sau copiilor, vor consfinţi învoiala părinţilor.

(4) Prevederile de la alin. (2) se aplică şi părinţilor necăsătoriţi care solicită instanţei de tutelă instituirea sau modificarea măsurilor privind exercitarea autorităţii părinteşti în comun.

(5) Pentru întocmirea planului parental părinţii pot apela la mediere”.

Note ARPCC

1. Un index cu principalele sugestii de îmbunătățire a proiectului venite din partea CSM se pot vedea aici
2. Avizul complet emis de către CSM precum și proiectul de lege propus de către MMFPS pot fi consultate aici sau aici