Pagini

joi, 3 mai 2012

Copiii, armele manipulării de după divorț


Copiii, armele manipulării de după divorț
Aurora Liiceanu – psiholog, articol preluat cu bunăvoința redacției revistei Tango)

Mai demult, am fost cândva într-o sală de tribunal. Întâmplător, se judeca un divorț. Am înteles că femeia și bărbatul care divorțau trecuseră fără succes peste ședința de împacare obligatorie. Aceasta era considerată ca o posibilă renunțare la decizia de a divorța a celor doi. Am ieșit din sală pentru că nu ma interesa acel caz. După un timp petrecut pe hol, cineva a iesit și-i povestea unei alte persoane ce se petrecuse în sală...

Părinții se dușmăneau îngrozitor și nici vorbă să coopereze civilizat. Nu vorbeau urât, dar și eu observasem, în timp ce eram în sală, ce priviri ucigătoare își aruncau. Persoana care povestea cum decursese acel divorț, în care înțelesesem că problema principală era custodia copilului, un băiat de vreo 11 ani, spunea că acel baiat era foarte atașat mamei, și părea că nu întelege prea bine situația părinților lui. El vorbise cu mama lui despre divorț și o asigurase că, dacă va fi întrebat cu cine vrea să ramână, el va spune „cu mama”. Părea că și tatăl îl dorea, nu se știa de ce, dar cerea și el custodia copilului.

Copilul, mai spunea acea persoană care părăsise sala după ce se terminase decizia custodiei,  stătea singur, pe o bancă, iarîn spatele lui stăteau părinții și ceva rude. La un moment dat, când tatăl spunea ceva juriului, discret și unduios, un bărbat s-a așezat lângă copil și i-a suflat ceva la ureche, după care l-a lăsat singur și s-a dus undeva în sală.

Când copilul a fost întrebat cu ce părinte ar dori el să  ramână, a răspuns fără ezitare: „cu tata”. Mama lui a înmărmurit și s-a pierdut cu firea. Decizia era gata. Copilul va rămâne cu tatăl lui.

Am aflat, tot pe sală, ce se întamplase, după decizia juriului, când acesta dăduse o mică pauză publicului.
Mama ieșise din starea ei, plângea spasmodic, întreband copilul de ce spusese că vrea să rămână cu tatăl lui. Copilul, cu o inocență nemăsurată i-a  răspuns: „Unchiul – deci fratele tatălui – a venit la mine și mi-a spus că dacă rămân cu tata, tata îmi cumpără o mitralieră mică”. Mitraliera mică era o jucărie care costa ceva, chinezească, făcea zgomot, scotea lumini, era tot probabil o jucarie mult visată de copiii cu care se juca acel băiat. Deci, acel bărbat care se așezase insidios lângă băiat era fratele tatălui său și probabil că scena fusese găndită de tată și unchi, ca o soluție de a câștiga custodia.

Nimeni nu poate nega că un copil devine o armă a conflictelor între părinți. Este o armă „ieftină”, pentru că un copil poate fi manipulat, poate fi „stăpânit” de părinți. Este mic, inocent, dependent nativ de părinți, ușor de păcălit.

Mamele care dețin custodia copilului pot profita de culpabilitatea tatălui care părăsește „cuibul” conjugal, lăsând un loc gol. Accesul tatălui la copil poate fi controlat cu dibacie, într-un registru al razbunării, pentru că puterea o are mama. Iar, dacă tatăl se simte culpabil, mama poate să-l facă să simtă acest lucru, să dozeze „obținerea” copilului, apropierea de el. Se intamplă ca tatăl să suplinească absența prin cadouri, răsfățuri, pe care copilul le pune pe seama bunătății lui și nicidecum pe seama culpabilității.

Desigur, prezența părintelui necustodian este reglementată de lege. Dar, pentru ca tensiunea și conflictele între părinți sunt mari și puternice – ne-o arată viața – această prezență este mult inegală. Cred că legiuitorul a luat în considerație că apropierea de copil este și o apropiere de mamă și că cei doi se vor certa și-și vor aduce reproșuri în continuare, ca atunci cand nu erau divorțați.  S-a vorbit mult despre „tatăl de duminică”, multe filme ne arată mame tip gardian, care-și asteaptă copilul adus de tată, cu o figură nemulțumită, scanând copilul pentru a vedea neglijența sau incapacitatea tatălui de a fi un bun și atent părinte.
Iar, dacă întârzie nerespectarea orelor este ...

Continuarea articolului se găsește aici

3 comentarii:

  1. Sindromul alienării parentale este un fenomen care durează de mulți, de foarte mulți ani. În țările civilizate acest sindrom a fost pus sub lupă de mult timp. Dar în aceste țări există cu adevărat justiție. Pe când în România justiția are roți pătrate.
    Copilul meu se află, conform scriptelor, în custodia mamei. Dar conform faptelor el locuiește cu bunicii materni. Mama nu stă cu el, ci îl vizitează, uneori la interval de zile, deși locuiește, împreună cu actualul soț și cu cel de-al doilea fiu al ei, la trei case distanță, în aceeași fundătură.
    Această jumătate maternă a familiei fiului nostru a lansat o politică anti-paternă pe care i-au aplicat-o copilului încă de când acesta avea un an. Când mergeam să-l văd eram întâmpinat cu ostilitate la poartă, și chiar cu o bâtă ostentativă. La telefon mi se răspundea într-un stil de mahala: ”N-ai bă niciun copil aici!”
    Într-un târziu am apelat la asistența asociației T.A.T.A. Atunci am reușit să încheg o relație mai apropiata cu propriul meu fiu. Dar era prea târziu. Fiul meu nu-mi spunea, și nu-mi spune nici azi ”tată”. Cei doi bătrâni îmi strigă în gura mare, de față cu minorul, că ”băiatul ăsta n-o să-ți spună niciodată , astfel dându-i copilului o mai mare încredere în a-și menține atitudinea. I-au inoculat ideea că poate lua decizii peste ale mele. Și are doar 11 ani.
    Când le-am pus în față printul cu sindromul alienării parentale au râs. ”N-ai bă nicio putere, nu-nțelegi?!”
    Durerea mare pentru mine este că fiul meu este doar hrănit și îmbrăcat. Și asta și cu participarea mea parțială. Dar educat nu este câtuși de puțin. Mă minte, joacă teatru... Nu este în stare să facă parte dintr-un grup de copii... Nu știe să țină în mână tacâmurile, s-a învățat să i se dea dreptate orice ar spune, oricât de mult ar greși. În jurul lui sunt cei mai nepotriviți oameni care să-l educe, și chiar să-l crească. Iar eu nu pot face nimic, pentru că lipsește custodia comună!
    În consecință, custodia comună ar rezolva un imens procent din situațiile existente astăzi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stimate domnule Moga,

      Aveţi posibilitatea (noul cod civil vă oferă această posibilitate) să redeschideţi o acţiune de reinstaurare a autorităţii părinteşti şi astfel puteţi să aveţi aceleaşi drepturi ca şi mama privitor la copil şi maiales cu privire la deciziile majore legate de copil. Acesta ar putea fi primul pas în a decide apoi unde ar trebui să fie locuinţa minorului. De vreme ce puteți dovedi că minorul nu locuiește la mamă aveți posibilitatea de a cere stabilirea locuinței minorului la dvs.

      Ștergere
    2. de ce a ti plecat din viata copilului de la bun inceput?, daca era mai important ca propria d-vstra persoana de ce nu i ati ramas alaturi? de ce s a ajuns aici??

      Ștergere

Va multumim pentru comentariul dvs. Acesta va fi moderat in cel mai scurt timp posibil.
Politica sitului nu permite schimbul de adrese de e-mail, limbajul licentios sau atacul la persoana.

Colectivul ARPCC