Suntem într-o situație de reașezare a jurisprudenței din România în materia relațiilor dintre părinți și copii. Nu există prea multe ghidări de la autorități recunoscute cu privire la cum să se trateze anumite cereri făcute de părți în instanță iar puținele ghidări de calitate (de exemplu www.iurispedia.ro) rămân, din păcate, necunoscute majorității practicienilor din justiție.
O practică dăunătoare pare să se formeze în instanțele din România: aceea prin care judecătorii acceptă ca fiind “temeinic” pentru retragerea autorității părintești argumentul că părinții au ajuns la o înțelegere ca unul dintre ei să renunțe la autoritatea părintească.
Am explicat în mai multe rânduri de aceasta nu este o practică corectă, de pildă în comentariul pe care l-am făcut unei sentințe de la Timișoara. De altfel mesaje cu privire la aceste aspecte au fost transmise de către ARPCC către registraturile tuturor instanțelor din țară. Asociația a revenit asupra acestei probleme printr-o amplă argumentație. Cu toate acestea pare că mesajele Asociației Române pentru Custodie Comună nu au “rezonat” suficient în cadrul corpului judecătoresc.
În vidul generat de schimbarea unei legi după 50 de ani de utilizare (ne referim la Codul Familiei) e cumva normal ca oamenii să încerce cumva să adapteze noua lege la vechile practici. Dar aceasta este o capcană care distorsionează sensul și filozofia noii legi și riscă să creeze o jurisprudență foarte deplasată de spiritul legii noi. “Autoritatea părintească” este o instituție juridică nouă și nu poate fi asemănată sau echivalată cu “încredințarea minorului” care opera în vechiul Cod al amiliei. Autoritatea părintească este un drept și o responsabilitate a părinților iar regula generală (adică 99% din cazuri) ar trebuie să fie de păstrare a autorității părintești neștirbite în urma divorțului (cu excepții legate strict de eventuale riscuri asupra minorului care ar apărea dacă nu s-ar retrage autoritatea părintească unuia dintre părinți – părinte violent, drogat, abuzator, etc.). Majoritatea părinților (99% din cazuri) nu sunt violenți, drogați, abuzatori la adresa copiilor lor. Cu toate acestea, avocații își sfătuiesc clienții să renunțe la autoritatea părintească ca o formă de bunăvoință la adresa celuilalt părinte. Judecătorii acceptă acest lucru fără a verifica în amănunt de ce anume ar fi această renunțare la autoritatea părintească din partea unui părinte mai utilă interesului superior al copilului. Din păcate, fiind vorba de o tranzacție, părțile nu fac apel iar decizia nu poate fi verificată de către instanțele superioare. Deci lipsește orice mecanism de “feedback” care să ajute la formarea unei practici corecte.
În iurispedia sunt prezentate criteriile unei jurisprudențe sănătoase (din Olanda, unde există o experiență de 15 ani și o practică unitară) cu privire la retragerea autorității părintești. Cităm câteva paragrafe edificatoare:
“Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică dacă unul dintre părinţi nu doreşte să mai colaboreze cu fostul soţ sau fosta soţie în procesul decizional privind creşterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanţa să se abată de la regula generală şi să garanteze custodie unică (Curtea Supremă a Olandei 10 septembrie 1999, NJ2000, 20 m. nt. S.F.M. Wortmann ; Curtea Supremă a Olandei 15 decembrie 2000, NJ 2001, 123 m. nt S.F.M. Wortmann).”“Chiar dacă ambii părinţi solicită un aranjament de tip custodie unică completat de un drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a instanţei. (Asser-De Boer, par.820d). De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice este dacă părinţii pot convinge instanţa că un aranjament de tip custodie unică serveşte mai bine intereselor copilului decât custodia comună”
Ambele paragrafe sunt preluate din cuvântarea d-nei Caroline Forder, expert în probleme legate de dreptul familiei, cu ocazia Conferinţei “Tendinţe actuale în justiţia pentru copil şi familie” – 15-16 Oct 2009, București.
Închei cu speranța că am convins măcar câțiva dintre profesioniștii din justiție să se ralieze acestui punct de vedere.
Codin BALTAGAN
Asociația Română pentru Custodie Comună
Fiul meu de 8 ani si jumatate a venit plangand acasa si mi- a spus ca nu a participat la lectia de karate deoarece a plans impreuna cu tatal sau in masina pentru ca nu putem fi "toti trei".Este sau nu o forma de abuz emotional? Mentionez ca fiului meu i s-a stabilit locuinta la tatal lui, dar pana in prezent copilasul nu isi doreste mai mult decat petrecerea week-endurilor la tata.
RăspundețiȘtergereEste normal pentru copii să se simtă nefericiți despre faptul că mama și tata nu sunt împreună și este datoria ambilor părinți să clarifice cu calm copilului că ambii sunt la fel de iubitori la adresa lui indiferent dacă nu mai locuiesc împreună. Dar pentru aceasta dvs. și tatăl copilului trebuie să găsiți resursele emoționale să sprijiniți imaginea celuilalt părinte în fața copilului. Copilul nu trebuie să știe la aceasta vârstă despre "războaiele dvs." (dacă acestea există) sau despre cine a fost vinovat de destrămarea căsătoriei. Trebuie doar să îi repetați că îl iubiți și unul și altul și că nu se schimbă nimic pentru el din faptul că sunteți despărțiți ca soți pentru că și unul și altul rămâneți mama și tatăl lui și îi veți fi alături în tot ceea ce face. Repetații și unul și altul aceste lucruri: că e iubit de amândoi și că niciunul nu îl va părăsi și asigurați-vă și unul și altul că nu boicotați emoțional sau fizic legăturile cu celălalt părinte (chiar și aflat la distanță). Există telefon, chat prin internet, etc. Cel mai important asigurați-vă că copilul vede pe părintele nerezident cât mai des -- mai mult decât odată la 2 weekenduri. Ideal cel puțin de 2-3 ori pe săptămână. Dar oricând un sprijin de specialitate din partea unui psiholog poate să îl ajute pe copil să înțeleagă această situație. Vorbiți cu celălalt părinte și încercați să mergeți împreună cu copilul la psiholog. Poate să îl ajute enorm să facă față acestei schimbări majore în viața sa. Și - poate vă va ajuta și pe dvs. ca să încheiați la nivel 'psihologic' căsnicia într-un mod onorabil.
ȘtergereO prietena de-a mea care are 17 ani urmeaza sa fie "adoptata" de tatal ei, insa ea nu-si doreste acest lucru fiindca vrea sa locuiasca in continuare cu mama ei, din cauza unor probleme personale cu tatal ei. As vrea sa stiu daca se poate opune in vreun fel acestui lucru, si daca da, prin ce metoda? Astept un raspuns.
RăspundețiȘtergerenu există notiunea de "adopţie" faţă de propriul copil. Cel mai probabil tatăl doreşte să se reinstaureze autoritatea părintească comună ceea ce e cît se poate de normal. Această autoritate părintească exercitată în comun nu înseamnă însă că locuinţa se va stabili în altă parte decât e în prezent. Cu ocazia procesului tânără va fi consultată (instanţa e obligată să o audieze) cu privire la locul unde doreşte să locuiască, moment în care ea va putea opta. Instanţa va tine cu siguranţă cont de opinia domnişoarei în cauză. Peste vârsta de 14 ani este foarte greu să se treacă de opinia exprimată de copil (copil în accepțiunea legii este orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani)
ȘtergereO prietena de-a mea care are 17 ani urmeaza sa fie "adoptata" de tatal ei, insa ea nu-si doreste acest lucru fiindca vrea sa locuiasca in continuare cu mama ei, din cauza unor probleme personale cu tatal ei. As vrea sa stiu daca se poate opune in vreun fel acestui lucru, si daca da, prin ce metoda? Astept un raspuns.
RăspundețiȘtergeredar vi s-a raspuns mai sus.
Ștergere