Sindromul alienării părintești în expertizele de specialitate : un studiu pilot

Traducător: Stefana Vasilescu

Acesta este un rezumat, pentru a citi intregul document click aici

Sindromul alienării părintești este o patologie relațională identificată de psihiatrul Richard Gardner (1985; 1987) în situațiile de separare și divorț conflictual. Conform definiției clasice sindromul alienării părintești este o tulburare care apare mai ales în contextul conflictelor de încredințare a copiilor și poate determina înrăutățirea acestora. Acesta se manifestă în principal prin campania de denigrare a unui părinte de către copil, o campanie nejustificată. Ea derivă din asocierea îndoctrinării din partea unuia dintre părinți (părinte alienant) care programează cu contribuția personală a minorului în denigrarea părintelui care constituie obiectivul (părintele alienat). Este important să se sublinieze că în SAP copilul acuză părintele de comportamente grave, uneori foarte grave (violențe, abuzuri, furturi) cu încăpățânare și ostilitate fără a se putea identifica o cauză obiectivă a acestor acuze. În cazul abuzurilor reale sau a abandonului din partea părintelui o astfel de ostilitate poate fi justificată și în acest caz nu este posibilă diagnosticarea SAP. (Gardner, 1998)


Un astfel de sindrom poate avea mai mulți factori determinanți: de exemplu caracteristicile individuale ale membrilor familiei separate și atașamentul relațional pot avea un rol important în apariția SAP.Deseori părinții programatori sau alienanți sunt vulnerabili, stressați emoțional sau umiliți din cauza separării, nu au reușit să asimileze experiența separării și consideră că fostul partener este cauza tuturor suferințelor lor (Johnston, 2003). Părintele alienant care nu a fost capabil să se individueze și separe tinde să instaureze o coaliție psihologică cu copilul cu scopul de a-și satisface nevoile emotive și de a se răzbuna pe celălalt părinte. Avantajul secundar al copilului va fi că puterea sa în problemele familiale va crește. De cealaltă parte, părintele alienat, cu pasivitatea sa, alternanța comportamentelor ostile sau de atașament și frica de a impune măsurile corecte pentru ceea ce ce se întâmplă (Johnston, 2003) întărește convingerea fiului referitoare la incapacitatea și nepotrivirea sa ca părinte. Se crează astfel un circuit relațional caracterizat de mesaje paradoxale și de legătură dublă din care nu se poate ieși fără ajutorul unui expert.

Un model teoretic interesant asupra factorilor predictori ai refuzului copilului față de un părinte a fost propus de Kelly și Johnston (2001). Este vorba de un model concentric în care elementul central este răspunsul afectiv și comportamental al minorului, în jurul căruia gravitează factori de background și variabile ce intervin ca mediatori.

Autorii evidențiază rolul conflictului și a violenței familiale, al contextului juridic,ale caracteristicilor personalităților părinților, a reacției față de divorț care subminează capacitățile lor parentale, a relației dintre părinți și copil, a vârstei și caracteristicilor minorului; modelul are nevoie de cercetări ulterioare și pentru că a fost realizat pe un eșantion nereprezentativ, dar aspectul interesant este că ia în considerare o multitudine de factori și evidențiază circularitatea dinamicii care evoluează si se auto-susține în timp. Gagné, Drapeau e Hénault (2005) susțin necesitatea de a extinde acest model conform unei perspective „ecologice”, adică considerând factorii care acționează în interiorul familiei (microsistem), cei care actionează direct asupra acestora (mezosistem), cei mai îndepărtați ca aspectul politic, instituțional (ezosistem) și contextul socio-cultural (macrosistem), în acest mod chiar și intervenția poate fi mai eficientă.


Astfel, s-a scris mult la nivel internațional asupra premizelor, criteriilor de diagnostic, asupra măsurilor ce pot fi propuse, asupra diagnosticului diferențiat în cazurile de SAP (Warshak, 2002; Johnston, 2003; Emery, 2005; Gagné, Drapeau & Hénault, 2005); în Italia dimpotrivă, nu pare să fi fost acordată importanța necesară fenomenului, cum se dovedește din numărul redus de lucrări publicate (Gulotta & Buzzi, 1998). Din acest motiv ni s-a părut interesantă realizarea unei cercetări asupra câtorva cazuri de separare conflictuală în care se dezbătea încredințarea copiilor și diferențiarea cazurilor în care a fost diagnosticat SAP pentru a analiza diversele aspecte și a formula o ipoteză pentru a înțelege fenomenul.




ref.[ngo2733]
Colectivul ARPCC