Nu mai suntem soţ şi soţie, dar rămânem mama şi tatăl copilului nostru

Articolul in original poate fi gasit aici 

Divorţul în cazul cuplurilor care au copii reprezintă o situaţie de viaţă foarte complicată. Prezenţa copiilor complică lucrurile, în sensul că adulţii au nevoie de foarte multe resurse pentru a-şi susţine atât propria adaptare, cât şi adaptarea copilului. Capacitatea copiilor de a depăşi această situaţie de criză depinde atât de resursele lor personale, cât şi de sprijinul pe care îl primesc de la cei doi părinţi. 

Studiile arată că 3 din 4 copii care trec prin această experienţă vor depăşi criza în trei ani de la divorţ (Wallerstein, &Lewis, 1998). Fiind o situaţie de criză, divorţul amplifică vulnerabilitatea psihologică a membrilor familiei, atât a copiilor, cât şi a adulţilor. 

Dacă adulţii care trec printr-o situaţie de divorţ au resurse puţine în gestionarea situaţiei de criză (dificultăţi de autoreglare emoţională, slabe abilităţi de rezolvare de probleme), atunci copilul nu poate beneficia de un sprijin adecvat pentru a depăşi situaţia de separare. 

Înstrăinarea copilului de unul dintre părinţi, în special de cel care pleacă din casă, reprezintă unul dintre factorii de risc care afectează foarte profund şi pe termen lung dezvoltarea copiilor.

Această tendinţă apare în special în condiţiile în care divorţul s-a asociat cu un nivel mare de conflict între cei doi părinţi, iar aceştia chiar şi după pronunţarea divorţului nu reușesc să părăsească arena luptei şi adesea îl atrag pe copil în această luptă sau îşi duc lupta prin copil. Conflictul dintre părinţi explică multe din problemele de adaptare ale copiilor după divorţ. Copilul adesea este pus la mijloc şi asta presupune să fie de partea unuia dintre părinţi şi să se distanţeze de celălalt. Acest lucru afectează starea de bine a copilului: îl expune la un nivel crescut de stres, îl învaţă cum să-şi manipuleze părinţii, îl învaţă cum să scape de monitorizarea lor.

Cum se explică această tendinţă şi ce impact are asupra dezvoltării copilului?

Pedepsirea partenerului ca strategie de gestionare a propriei suferinţe. Sunt situaţii în care adulţii sunt orbiţi de propria suferinţă şi le este greu să mai vadă obiectivul supraordonat - binele copilului. Astfel, dacă părintele se simte rănit sau lezat de ceea ce a făcut celălalt părinte, pentru că l-a părăsit sau a intentat divorţ, va avea tendinţa de a-l pedepsi, îndepărtându-l pe copil de el. Astfel, părintele rănit încearcă să-şi panseze rănile, folosindu-se de copil. În această situaţie, părintele rănit acţionează în acord cu propriile lui emoţii şi nu în acord cu nevoia copilului. Prin îndepărtarea copilului de celălalt părinte, el îşi reglează propriile emoţii de disconfort şi ignoră „binele” copilului.

Captivitatea în propria suferinţă nu le mai permite părinţilor să vadă lucrurile din perspectiva copilului. Pentru un părinte prins în vâltoarea propriilor emoţii de disconfort şi a nevoii de a i se face dreptate este dificil să mai vadă cu claritate că divorţul a apărut şi s-a propunţat la nivelul adulţilor, nu şi la nivelul relaţiei cu copilul. Adulţii au divorţat, nu mai sunt soţ şi soţie, dar vor rămâne toată viaţa mama şi tata copilului lor. În consecinţă, frustrările, nemulţumirile, reproşurile au legătură cu ce s-a întâmplat la nivelul relaţiei dintre adulţi. Copilul nu are ce căuta în această luptă oarbă, deoarece la nivelul relaţiei cu el lucrurile sunt neschimbate. Pentru a creşte sănătos, el are nevoie să aibă relaţii sigure şi predictibile cu ambii părinţi.

Dorinţa de a dovedi cine are dreptate. Pentru unele cupluri, divorţul nu conduce la încetarea conflictului dintre cei doi părinţi, ci conduce la intensificarea lui. Astfel, în numele „dreptăţii”, copilul primeşte o serie de informaţii despre celălalt părinte care îl împovărează şi îi distruge relaţia. În această categorie, intră toate explicaţiile laborioase despre divorţ, despre aventurile unuia dintre părinţi, despre lipsa lui de implicare, despre insensibilitatea lui etc. Orice copil care are acces la acest tip de informaţii este pus automat în situaţia de a-şi pune o pălărie mult prea mare pentru capul lui. El devine confesorul părintelui, este forţat să-şi asume un rol de adult şi să-şi asume responsabilitatea pentru starea emoţională a părintelui şi chiar să ducă lupta mai departe cu celălalt părinte, în numele lui. În toate aceste situaţii în care părinţii sunt preocupaţi să câştige şi să se facă dreptate, cel mai adesea cel care pierde este copilul. Doi adulţi care luptă sunt în paradigma - „celălalt este vinovat pentru situaţia creată şi trebuie să plătească”. În realitate, fiecare are partea lui de contribuţie la situaţia de criză şi fiecare ar trebui să înveţe ceva de aici. Acest lucru este posibil doar dacă îşi schimbă perspectiva, adică dacă va trece de la „celălalt este vinovat”, la asumarea propriei responsabilităţi pentru situaţia creată.

Teama unuia dintre părinţi de a nu pierde copilul. O reacţie frecvent întâlnită în situaţia de divorţ este învinovăţirea sau blamarea de către copil a părintelui cu care rămâne pentru situaţia creată: uneori îşi îndreaptă furia către el, acuzându-l că l-a îndepărtat pe celălalt, alteori îşi exprimă deschis dorul faţă de părintele plecat şi durerea suferită de absenţa lui şi dorinţa de a petrece mai mult timp cu el (contabilizează zilele până la următoarea întâlnire). Aceste reacţii îl fac pe părintele rămas să se simtă ameninţat şi îl determină să facă ceva pentru a-şi asigura stabilitatea relaţiei cu copilul (se disculpă şi îi face copilului cunoscută toată povestea, pentru a înţelege care este „adevărul”). În „numele adevărului”, se face mai mult rău decât bine! Toate informaţiile sunt extrem de dăunătoare copilului. Învinovăţirea unuia dintre părinţi este o reacţie tipică care are nevoie să fie gestionată altfel decât prin oferirea „adevărului”. În realitate, fiecare are partea lui de adevăr, iar confuzia copilului va fi din ce în ce mai mare când se va afla în faţa a mai multor perspective diferite.

De ce este important ca un copil să aibă relaţii sigure şi de încredere cu ambii părinţi?

• Niciunul dintre părinţi nu poate suplini în totalitate rolul celuilalt. Fiecare are rolul său determinat în relaţia cu copilul şi copilul are nevoie să aibă acces la ambele modele.
• Absenţa tatălui din viaţa copilului (pentru că el este cel care părăseşte cel mai frecvent casa) se asociază cu apariţia timpurie a problemelor psihologice la copii. De exemplu, băieţii al căror tată este mai puţin implicat după divorţ, pot dezvolta probleme de externalizare (Simons, et al. 1999).
• Copiii care menţin contactul cu tata după divorţ se adaptează mai bine. Regularitatea este mai importantă decât frecvenţa (Wallerstein &Kelly, 1980), iar contactul este mai eficient cu cât vizita este mai lungă şi atât mama cât şi copilul au o atitudine pozitivă în acest sens.
• Relaţia sigură cu tata este un factor de protecţie, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete, la vârsta adolescenţei.

Ce puteţi face pentru a evita îndepărtarea copilului de celălalt părinte?

• Oferiţi copiilor informaţii adecvate despre motivul divorţului, ţinând cont de nivelul lor de înţelegere! Pe copii nu-i interesează ce s-a întâmplat de s-a ajuns la divorţ, ci ce va presupune această schimbare pentru viaţa lor (unde vor sta, cu cine vor rămâne, când şi sub ce formă vor avea acces la celălalt părinte, dacă vor merge la aceeaşi şcoală sau o vor schimba etc.).
• Oferiţi copiilor posibilitatea de a menţine o relaţie cu celălalt părinte (facilitaţi posibilitatea de a se întâlni, stabiliţi un program predictibil pentru vizite, oferiţi-i posibilitatea de a avea experienţe comune)!
• Discutaţi aspectele importante care ţin de copil şi de evoluţia lui direct cu celălalt părinte, nu îl faceţi pe copil mesagerul dvs.!
• Implicaţi celălalt părinte în procesul de luare a deciziilor care îl privesc pe copil!
• Identificaţi şi faceţi apel la alte resurse din afara relaţiei cu copilul, pentru ventilarea emoţiilor de disconfort sau discutarea aspectelor mai puţin plăcute care ţin de relaţia cu fostul partener!
• Reamintiţi-vă permanent să acţionaţi în acord cu obiectivul supraordonat - binele copilului-, şi nu în acord cu propriile dvs. emoţii (furie, dezamăgire)! Copilul dvs. este o persoană diferită de dvs. şi are nevoie să aibă posibilitatea de a-şi menţine relaţia cu ambii părinţi.

Bibliografie:

1. Long, N., Forehand, R. (2002).Making Divorce easier on your child, McGrow Hill.

2. Wallerstein, J. S., Lewis, J. (1998).THE LONG-TERM IMPACT OF DIVORCE ON CHILDREN- a first report from 25-years Study, Family Court Review, Volume 36, Issue 3, p. 368–383

ref.[ngo4670]

Colectivul ARPCC