Judecatorul Danilet de la CSM isi exprima sustinerea publica pentru ideile propuse de ARPCC

A.N.: Într-un interviu anterior, scriitoarea Ana Barton îmi spunea că în România se cultivă o cultură a despărţirii, anume că «forma de exprimare liberă a noastră este despărţirea».

           — Întăresc şi eu această idee. Şi aş încerca să explic de unde pleacă ea: poate este de la dorinţa noastră de a stăpâni persoanele din jur. Privim oamenii ca şi cum ar fi obiecte ce trebuie folosite după cum dorim noi. Ne reîntoarcem, astfel, la începutul interviului: nu înţelegem conceptul de alteritate. Un „celălalt” ne este de folos doar dacă este „al nostru”. Nu avem respect pentru un celălalt şi nu dorim să ne armonizăm interesele cu el. De-aici, de exemplu, războiul pentru custodia minorului din instanţe: „Copilul este al meu, nu şi al tău!”, îi spune un părinte celuilalt părinte; şi sunt în stare să se judece ani şi să cheltuie o grămadă de bani pentru asta. Din cauza unei gândiri retrograde datând din România comunistă în care regula era că tatăl trebuia să fie plecat pentru a munci pentru familie, iar mama să stea acasă cu copilul („Statul apără interesele mamei şi copilul” – spunea art. 1 alin. 2 din fostul Cod al familiei, în vigoare din 1954 până în 2011), noi nu realizăm nici acum că minorul este o persoană care are doi părinţi, îndreptăţiţi în mod egal să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. În România nu avem concepţia custodiei comune, ceea ce presupune că părinţii trebuie să îngrijească, să crească şi să educe împreună copilul indiferent că locuiesc împreună ori sunt căsătoriţi. Nu: copilul este considerat proprietatea unuia, iar celălalt nu are dreptul să îl vadă decât dacă proprietarul îi dă voie! Or, începând cu anul 2011 avem în România legea care stabileşte principiul autorităţii părinteşti comune, dar familiile noastre nu acceptă asta. Sunt mii de cupluri care se războiesc anual în instanţă. Ei vin la un judecător, care e un terţ faţă de familia lor, să le spună care dintre părinţi e mai bun pentru a primi copilul. Asta este o gândire imatură, necoaptă. Paradoxal, cele mai dificile procese de acest gen sunt cele purtate între părinţi intelectuali, care ar trebui să înţeleagă legea mai uşor. De regulă, taţii sunt cei prejudiciaţi, deoarece în România încă există o prejudecată conform căreia mama are mai multe drepturi decât tatălui. Este o concepţie total eronată a adulţilor needucaţi din România şi o practică judiciară contrară drepturilor omului ce aparţine încă multor judecători ce nu realizează că în această materie este interzisă discriminarea pe motiv de gen al părintelui sau de vârstă ori sex al copilului. Mai mult, deşi judecătorii acordă drepturi taţilor, astăzi avem mame care nu le permit să îşi vadă copiii. Tot ceea ce le interesează sunt banii primiţi ca pensie: copilul este instrumentul ideal pentru o afacere. Astfel, acel copil este crescut într-o atmosferă de înstrăinare şi chiar ură faţă de celălalt părinte. Încetul cu începtul, devine un alienat. Iar vinovat este, în primul rând, părintele custodian.

             La fel se întâmplă şi între partenerii de viaţă: unul se consideră proprietar pe celălalt, pe viaţa şi relaţiile acestuia. Vrea să ştie ce vorbeşte, cu cine se întâlneşte etc. De aici apar situaţii în care un partener îşi spionează celălalt partener: îi ascultă clandestin telefonul mobil, îi instalează soft-uri de supraveghere pe laptop să vadă cu cine corespondează, angajează detectivi particulari sau prieteni care să îl urmărească. Toţi ar trebui să ştie că aceste fapte sunt infracţiuni şi că, la plângerea celui urmărit, cineva ar putea risca un dosar penal.

Colectivul ARPCC