Enciclopedia care recunoaste Alienarea Parentala

Traducător: Corina Berbecar

Corector: Pavel Valentina

Copia acestui document o găsiți aici

Istoria alienării parentale

În contextul divorţului, alinierea patologică a unui părinte şi a unui copil, având drept rezultat respingerea de către copil a părintelui instrainat parental, a fost descrisă iniţial de Wallerstein şi Kelly (1977, 1980). Mai târziu, Gardner (1987) [3] a introdus termenul sindromul alienării parentale pentru a descrie o tulburare diagnosticabilă care se produce în contextul despărţirii şi divorţului. Deşi

Gardner a avut o contribuţie importantă prin descrierea trăsăturilor alienării parentale, munca sa a fost criticată din cauza folosirii cuvântului “sindrom.” Aproape toţi profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale care lucrează cu copii din familii divorţate sunt de acord că fenomenul are loc într-adevăr, deci copii proveniţi din familii cu un divorţ foarte conflictual gravitează uneori spre una din părţile conflictului şi îl consideră pe acel părinte ca fiind total bun, iar pe celălalt ca total rău – totul fără un motiv real. Totuşi, mulţi profesionişti care lucrează în zona aceasta nu se referă la fenomenul în cauză ca fiind un sindrom. Până în prezent, sindromul sau tulburarea alienării parentale nu au fost incluse în

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (în traducere: Manualul de diagnoză şi statistică a tulburărilor mintale). Majoritatea profesioniştilor din domeniul dreptului familiei – inclusiv judecători, avocaţi şi evaluatori de custodie – se referă doar la alienarea parentală şi nu utilizează termenul sindromul alienării parentale.


Rolul evaluatorului

Adeseori, tribunalul familiei se confruntă cu situaţia în care un copil respinge un părinte. Uneori, copilul refuză să petreacă timp cu părintele şi câteodată copilul pretinde că părintele îl abuzează emoţional, fizic sau sexual. Respingerea poate fi uşoară („Pur şi simplu nu vreau să petrec mult timp cu el.”) sau considerabilă („Nu vreau să-l mai văd niciodată.”)

Există trei motive principale ale respingerii unui părinte de către copil: (i) Părintele acuzat este într-adevăr abuziv şi respingerea din partea copilului este potrivită şi de înţeles. Aceasta nu este considerată alienare parentală. (ii) Părintele aliat (sau o altă persoană aliată) este responsabil pentru respingerea de către copil a celuilalt părinte. Aceasta poate avea drept consecinţă instrainarea parentală. (iii) Copilul respinge părintele instrainat parental pe baza unui motiv personal, nepotrivit, în ciuda eforturilor părintelui neinstrainat de a sprijini relaţia dintre copil şi părintele instrainat. Aceasta, de asemenea, se poate numi alienare (instrainare) parentală.

Confruntat cu situaţia unui copil care isi respinge un părinte, este posibil ca motivul respingerii să fie evident pentru tribunal. De pildă, e posibil ca părintele detestat să aibă un lung istoric de abuzare a copilului, dovedit de investigaţiile serviciului de protecţie a copilului şi/sau de declaraţii de recunoaştere a abuzului de către părinte.

Alteori, se poate ca tribunalul să fie convins că părintele aliat este cel responsabil de alienarea parentală – de exemplu, dacă există o dovadă clară în acest sens. În aceste cazuri – când cauza respingerii din partea copilului este evidentă pentru tribunal – tribunalul poate să nu ceară unui expert să evalueze familia în chestiunea alienării parentale. Tribunalul îşi va întemeia concluziile şi dispoziţiile pe aceste cauze sigure, dovedite, ale respingerii.

De multe ori, însă, instanta nu este sigura. Sunt convingătoare atât argumentul părintelui aliat că părintele instrainat parental este abuziv, cât şi declaraţia părintelui instrainat că părintele aliat se află în spatele instrainarii. Instanta poate decide că un evaluator trebuie să ia interviu copilului, în speranţa că rezultatul interviului va aduce suficiente informaţii pentru a rezolva litigiul. Adesea, cel care intervievează copilul informează instanta despre conţinutul interviului şi oferă o opinie în ceea ce priveşte credibilitatea afirmaţiilor copilului. Uneori, tribunalul consideră că problemele sunt prea complexe pentru ca un interviu cu copilul să elucideze adevărul şi atunci dispune o evaluare completă a custodiei.

În unele jurisdicţii există alte posibilităţi ale tribunalului de a afla adevărul. În Los Angeles, de exemplu, tribunalul poate dispune o „evaluare axata pe soluţie” sau o evaluare restrânsă. Aceasta presupune ca evaluatorul tribunalului să discute atât cu părinţii, cât şi cu copilul în mod individual, să observe relaţiile părinţi - copil, să ia interviuri unor rude colaterale şi să analizeze documente – toate în scurtul interval al unei dimineţi. După-amiaza, evaluatorul îşi susţine părerea.

În mod ocazional, părintele instrainat parental şi avocatul consideră că îl pot convinge pe judecător angajând un expert pentru a-şi prezenta opinia după realizarea unei investigaţii restrânse. De pildă, expertul ar analiza documente, ar interdieva colaterali sau pe părintele instrainat iar apoi, pe baza acestor informaţii limitate, se va prezenta o opinie. Opiniile expertului ajută uneori la clarificarea problemei, în pofida argumentului părţii adverse că opinia expertului angajat este părtinitoare. Experţii care realizează aceste sarcini trebuie să-şi limiteze opiniile, întrucât nu au efectuat o evaluare integrală a custodei (vezi Drepturi de vizitare).

Contribuţiile părinţilor aliaţi la instrainarea parentală

Este posibil ca purtările părintelui aliat să fi contribuit la poziţia copilului de refuzare a vizitării. Poate că părintele aliat a exprimat în mod repetat în faţa copilului păreri extrem de negative, ca de exemplu: „Ea nu te-a dorit niciodată”, „E un om groaznic, meschin” sau „El m-a înşelat şi a provocat divorţul!”. Pe de altă parte, criticile părinţilor aliaţi pot să nu fie atât de deschise. Este posibil ca ele să conţină doar aluzii răutăcioase că părintele instrainat este periculos: „Cheamă-mă imediat dacă el încearcă să-ţi facă rău.”

Părintele aliat poate să contribuie şi în alte moduri la respingerea de către copil a părintelui alienat. De exemplu, este posibil ca părintele aliat să-i spună copilului că celălalt părinte nu a sunat, când el a sunat, de fapt. S-ar putea ca părintele aliat să arunce scrisori de la celălalt părinte către copil. Este posibil ca părintele aliat să nu îl informeze pe cel alienat în legătură cu evenimente importante pentru copil, ca de pildă întâlnirile la şcoală dintre profesori şi părinţi de tip back-to-school nights şi spectacolele şcolare. Defectele de comportament parental şi de personalitate ale părintelui respins pot fi exagerate şi discutate încontinuu cu copilul. Este posibil ca părintele aliat să îl laude pe copil

(„Corect. Apără-te cu demnitate.”) când acesta critic celălalt părinte – şi să îl dispreţuască pe copil când acesta aduce un compliment părintelui respins („Nu ştii despre ce vorbeşti. Nu e deştept deloc.”)

Uneori, se poate ca părintele să provoace instrainarea copilului de celălalt părinte, dar nu a făcut lucrul acesta dinadins. De pildă, mama poate fi o persoană anxioasă care nu realizează că îi transmite copilului anxietatea ei.

Poate că începe să plângă ori să fie vizibil îngrijorată când copilul pleacă în vizită, dar insistă că acesta trebuie să meargă şi să se simtă bine. În mod asemănător, copilul poate fi atât de preocupat de părintele deprimat, încât simte că trebuie să-i acorde acestuia sprijin emoţional în loc să meargă să îl viziteze pe celălalt părinte. Darabana continuă a declaraţiilor negative – fie directe sau indirecte – şi a acţiunilor, indiferent de metodele folosite, îl pot determina pe copil să adopte sentimentele negative ale părintelui aliat şi să îl respingă pe celălalt părinte.

Contribuţia copilului la instrainarea parentală

În ciuda tuturor eforturilor unui părinte de a sprijini relaţia celuilalt părinte cu copilul, uneori copilul alienează un părinte altfel potrivit, fără niciun motiv întemeiat.


Copilul rebel

Copilul poate fi rebel, sfidător şi să respingă părintele care nu cedează cererilor sale. Este posibil ca el să îl aleagă pe părintele care este cel mai puţin restrictiv şi să respingă vehement părintele care impune reguli.

Copilul îngrijorat

Copilul poate să fie îngrijorat după plecarea şi pierderea părintelui nerezident, astfel încât începe să se teamă că îl va pierde şi pe părintele rezident rămas. În consecinţă, copilul experimentează un ataşament mult exagerat faţă de părintele rezident şi se teme să se despartă de acel părinte.

Copilul încăpăţânat

Deşi copilul este ataşat de ambii părinţi, este posibil să fie foarte supărat că aceştia s-au despărţit şi au divorţat. Cu alte cuvinte, este supărat faţă de situaţia dată (de pildă este trist, nervos, plin de resentimente, îngrijorat) şi nu doreşte să ia parte la acest proces. Copilul îşi exprimă sentimentele opunându-se vizitelor cu încăpăţânare şi vehemenţă, cu toate că în mod obişnuit se bucură să fie împreună cu celălalt părinte.

Copilul care evită conflictul

În sfârşit, există un mecanism psihologic des întâlnit - disonanţa cognitivă – prin care sentimentele copilului pot deveni extrem de polarizate. Concret, simpatia intensă a copilului faţă de un părinte şi antipatia sa faţă de celălalt devine modul său de a rezolva tensiunea psihologică prin care trece. De exemplu, dacă mama şi tatăl au fost în conflicte active şi evidente unul cu altul, copilul ar putea experimenta disonanţă cognitivă atunci când încearcă să aibă afecţiune pentru amândoi în acelaşi timp. Copilul este incapabil să reconcilieze două gânduri disonante: „Mama are dreptate” şi „Tata are dreptate.” Disonanţa creează o tensiune în mintea copilului, tensiune pe care o rezolvă crezând că îl iubeşte pe unul dintre părinţi şi îl urăşte pe celălalt.

Alte contribuţii la alienarea parentală

În unele cazuri, partea instrainata este o persoană , alta decât unul dintre părinţi. Aceasta înseamnă că, în ciuda faptului că unul dintre părinţi susţine în mod activ relaţia dintre celălalt părinte şi copil, o altă persoană îndoctrinează voit copilul împotriva celuilalt părinte.

Alienatorul poate fi un bunic, un părinte vitreg, o prietenă, un prieten sau chiar frate sau soră. Motivele alienării sunt diverse: un bunic poate căuta răzbunare împotriva părintelui care l-a părăsit pe copilul său; un părinte vitreg poate fi îngrijorat că părintele în cauză va fi considerat de copil ca un părinte adevărat, iar părintele vitreg ca o persoană lipsită de importanţă; sau poate că un frate sau o soră încearcă să îl pedepsească pe părintele care a provocat divorţul.

Decizii judecătoreşti pentru tratarea alienării parentale

Deciziile tribunalelor de familie în chestiunea fracturării unei relaţii părinte-copil trebuie să corespundă motivului problemelor relaţionale.

Dacă părintele este realmente abuziv şi respingerea din partea copilului este justificată, tribunalul pentru familie poate dispune ca părintele să participe la cursuri parentale, ori poate să pună în aplicare alte decizii având ca scop reabilitarea părintelui abuziv. Cel mai probabil, tribunalul va dispune ca orice vizitare să fie monitorizată până când părintele demonstrează că se va comporta în mod adecvat. Terapia pentru copil trebuie să includă următoarele componente: sprijinirea copilului ca urmare a abuzării suferite („Prin ce lucru dificil ai trecut! Nu meritai să fii abuzat.”); învăţarea copilului cum să rămână în siguranţă în prezenţa părintelui („Dacă te mai loveşte vreodată, să mă chemi imediat.”); educarea copilului („Nu toate persoanele cu autoritate sunt abuzive.”) Terapia comună implicând copilul şi părintele abuziv îi poate ajuta pe aceştia să restabilească o relaţie sănătoasă şi reciproc satisfăcătoare.

Dacă se constată că un părinte alienator este la originea respingerii de către copil a unui părinte adecvat, abordarea tribunalului variază. În cazul în care alienarea este severă, tribunalul poate dispune ca timpul petrecut de copil cu părintele alienator să fie limitat şi monitorizat.

În cazul în care copilul refuză să locuiască împreună cu părintele alienat, iar tribunalul se teme că ar putea fugi sau i-ar putea face rău părintelui alienat, tribunalul poate dispune ca minorul să locuiască împreună cu un terţ până când terapia va îndrepta situaţia. Uneori, în situaţii extreme (tendinţe suicidale, fugă de acasă, rezultate şcolare slabe sau comportament delincvent), tribunalul poate dispune plasarea copilului într-un serviciu rezidenţial.

În cazuri în care alienarea nu este foarte severă, tribunalul poate dispune efectuarea terapiei fără scoaterea copilului din custodia părintelui alienator.

Terapia impusă poate include o terapie de împăcare.

Rolul terapeutului este acela de a ajuta la edificarea unei relaţii mai bune cu părintele alienat („Povesteşte-mi o împrejurare când te-ai simţit bine cu tatăl tău.”).

Uneori, terapeutul care se ocupă de împăcare poate alege să îl aducă la terapie pe părintele alienator. Este posibil să se dispună efectuarea terapiei individuale şi de către părintele alienator. Terapia individuală pentru părintele alienator ar trebui să includă educarea acestuia în privinţa efectelor dăunătoare ale alienării parentale asupra copilului şi în privinţa consecinţelor comportamentului alienant în cadrul sistemului juridic („Judecătorul nu va permite niciodată vizite nemonitorizate, dacă veţi continua să criticaţi mama în faţa copilului.”). Terapeutul trebuie să monitorizeze comportamentul alienant şi să aducă laude atunci când comportamentul alienant se îmbunătăţeşte („Am vorbit cu persoana care vă monitorizează şi ea spune că reuşiţi foarte bine să nu criticaţi tatăl în faţa copilului.”).

De asemenea, terapeutul trebuie să-şi arate dezamăgirea dacă purtarea alienantă continuă („Scrisoarea pe care i-aţi scris-o copilului afirmând ’tatăl tău e un nimeni’ este nepotrivită. Eu ştiu că puteţi face mai bine.”). Terapeutul care efectuează terapia individuală ar trebui să discute cu cel de la terapia comună şi cu alţii, pentru a se ocupa cu promptitudine de comportamentul alienant. Atât terapeutului de la terapia individuală, cât şi celui de la terapia comună li se poate cere să informeze regulat tribunalul cu privire la progresul realizat, pentru ca dispoziţiile referitoare la custodie şi vizite să poată fi modificate. Totodată, tribunalul poate dispune şi alocarea unui terapeut pentru terapia individuală a copilului.

În cazul în care copilul îl alienează pe un părinte în ciuda faptului că părintele preferat sprijină relaţia cu părintele alienat, terapia trebuie să se concentreze pe stoparea acestui comportament rebel. Copilul trebuie confruntat cu manipulările sale şi să i se spună că acest comportament trebuie să înceteze. El nu trebuie să fie răsplătit pentru refuzarea vizitelor: trebuie disciplinat.

Dacă nu poate fi obligat să accepte vizitele, trebuie să i se retragă privilegiile. Tot astfel, purtări ca de pildă exprimarea de afirmaţii false trebuie pedepsite. Se poate da dispoziţie ca terapeuţii însărcinaţi cu terapia individuală şi comună să ducă la îndeplinire aceste obiective ale tratamentului. În circumstanţe speciale se poate dispune tratament rezidenţial.

În situaţii de alienare, unul dintre obiectivele importante ale tratamentului este învăţarea de către copil a unor abilităţi adecvate de management al conflictului. Înainte de finalizarea terapiei, copilul ar trebui să înveţe că este inacceptabil să mintă, să defăimeze şi să-i respingă pe aceia cu care se află în conflict, mai ales persoane apropiate.


ref.[ngo3212]
Colectivul ARPCC