Legea privind custodia comună "Prea multe victime uitate" în Italia

O copie a acestui articol poate fi descărcată aici: https://goo.gl/0MljLn
Acesta este doar un rezumat.


Traducator autorizat Roxana Tolea

Există 1,5 milioane de minori “orfani” de taţi vii

Numerele

4 milioane de părinţi separaţi în Italia. În medie, 80.000 de separări pe an între anii 1995 şi 2015

2,4 milioane de părinţi separaţi care se estimează că au beneficiat de legea privind custodia comună

5 milioane de bunici « prinşi la mijloc» în separarea fiilor care în bună parte nu-şi mai pot revedea nepoţii.

40% , minorii care, după separare, nu-şi mai revăd tatăl (în Suedia, 13%)


Adevărata urgență

În timp ce este pusă în mișcare reforma adopțiilor , ei ignoră dramele de separare a copiilor.
Oportunitatea de a interveni asupra unei legi nu ar trebui să fie provocată doar de numere. Dar, când neajunsurile legii sunt evidente şi sunt recunoscute într-un mod bipartizan, faptul că aceste nedreptăţi se resfrâng asupra unui număr mare de persoane ar trebui să fie suficient să îl convingă pe legiuitor să ia în calcul posibilitatea unei intervenţii. În schimb, în timp ce se întrepătrund propunerile referitoare la modificarea legii privitoare la adopţii (nr.184 din 1983), trenează o tăcere deplină referitor la o altă lege, aceea asupra custodiei comune. Numărul de adopţii a fost amintit de mai multe ori în aceste săptămâni. In Italia, sunt adoptaţi în fiecare an aproximativ o mie de copii prin procedura de adopţie naţională. Mai puţin de două mii, prin cea de adopţie internaţională. Pentru fiecare copil care ajunge într-o nouă familie, există aproximativ zece cupluri disponibile.

O cu totul altă semnificaţie au cifrele referitoare la custodia comună. În Italia, există aprox. 4 milioane de părinţi separaţi, cei care au “beneficiat” de custodia comună fiind 2,4 milioane. Şi apoi sunt fiii. Conform estimărilor asociaţiilor pentru persoanele separate ar trebui să depăşească cota de 1,5 milioane doar în ultimul deceniu. E de ajuns? Nu, ar fi înţelept să nu se uite că în aceste drame familiale extinse, bunicii cad victime la fel de des. Şi poate că rolul lor, precum cel al tuturor celor care nu au posibilitatea de a-şi face auzită vocea sfârşeşte prin a deveni şi mai incomod deoarece produce o suferinţă lipsită de putere şi marginalizată.

Cel puţin 4-5 milioane. Aşadar, nu suntem departe de realitate dacă presupunem că nedreptăţile cauzate de problema custodiei comune afectează aproape opt milioane de persoane. Şi cu toate aceasta, cum s-a mai spus, prin legea nr. 54 nu se are în vedere nicio propunere concretă de modificare. Aceasta este mai recentă faţă de legea asupra adopţiilor – a fost aprobată exact cu zece ani în urmă, în martie 2006 – dar, fără îndoială, a reprezentat un eşec şi mai mare, dacă este adevărat că nu a schimbat nimic în atitudinea judecătorilor faţă de asigurarea implicării în educaţie a ambilor părinţi după separare sau divorţ. Poate şi pentru că, spre deosebire de legea asupra adopţiilor – modificată de cel puţin trei ori, ultima modificare fiind acum câteva luni – legea privind custodia comună nu a suferit, de-alungul timpului, nicio îmbunătăţire. Rezultatul? 
Mai înainte de aprobarea legii nr. 54, încredinţarea minorilor era decisă în 93% din cazuri în favoarea mamei.
Astăzi, părintele “coabitant” rămâne în 9 din 10 cazuri tot mama.


Nici măcar Curtea de Casaţie nu îi mai poate încredinţa pe cei doi fii mamei “coabitante”.

O întrebare foarte simplă: este posibil ca o instanţă pentru minori să “îngreuneze” executarea a două sentinţe, una a Curţii de Apel şi una a Curţii de Casaţie, amândouă mergând în aceeaşi direcţie? Ar putea să pară imposibil, dar chiar aşa stau lucrurile. Din 2013, o mamă din Sicilia, la capătul unei odisee care a durat 7 ani şi în care judecătorii au avut o contribuţie semnificativă – mai mult în rău decât în bine – nu reuşeşte să mai aibă relaţii cu copiii săi. Acest lucru se datorează ambiguităţii legii asupra custodiei comune care nu oferă garanţii suficiente pentru ca ambii părinţi, în ciuda separării, să poată să-şi desfăşoare în continuare propriul rol. Şi, totuşi, sentinţa Curţii de Apel din Catania nu lasă loc de îndoială. Cei doi fii trebuie încredinţaţi exclusiv mamei. Şi nu doar atât. Împotriva tatălui s-a dispus “interzicerea provizorie a contactelor” , acesta fiind condamnat la plata unei pensii alimentare lunare de 800 de euro pentru întreţinerea minorilor. Medicii “au considerat că atitudinea negativă a copiilor faţă de mamă a fost cauzată de comportamentul obstrucţionist al soţului care a îngreunat întâlnirile cu mama şi a discreditat în mod nedrept figura mamei în faţa acestora în aşa fel încât le-a afectat acestora echilibrul psihic”. O alienare parentală în adevăratul sens al cuvântului, conform Curţii Supreme.
Dar după trei ani, cum s-a spus, nimic nu s-a schimbat.
Dacă riscul pentru copii recunoscut de Curtea Supremă este real, cum este posibil ca legea să nu ofere posibilitatea unei intervenţii în vederea soluţionării acestei probleme?

Luciano Moia.



Schimbarea

“Separaţi dar părinţi pentru totdeauna.

O moţiune istorică de la Strasbourg

“Copiii părinţilor separaţi au dreptul să continue să-şi viziteze mama şi tatăl. In mod egal.“ Statele cu o legislaţie care împiedică acest drept, trebuie să-şi ajusteze cât mai curând normele în numele interesului superior al minorilor.

Moţiunea aprobată în data de 2 octombrie 2015 de Consiliul Europei marchează o schimbare majoră. Au trecut “doar” cinci luni şi, desigur, în Italia nu s-a schimbat nici măcar o virgulă. Legea rămâne tot cea din 2006, cu toate lacunele pe care le prezentăm în acest articol. Şi totuşi, indicaţiile Uniunii Europene sunt clare. Doamna deputat din Luxemburg, Françoise Hetto-Gaasch (Uniunea Creştin-Socială), promotoarea iniţiativei, a subliniat trei puncte cheie din moţiune: în întreaga Europă există “forme grave şi răspândite de discriminare faţă de părintele de sex masculin”. În al doilea rând, “practicile judiciare pentru minori sunt foarte diferite de la un stat la altul, de cele mai multe ori, în mod nejustificat”. Ultimul, dar cel mai important punct: “Ţările cele mai înapoiate, printre care şi Italia, trebuie să-şi armonizeze legislaţia după modelul Statelor mai avansate din acest punct de vedere, precum Danemarca şi Suedia, unde doar 12-13% dintre copii pierd contactul cu unul dintre cei doi părinţi după divorţ”. În Italia, în schimb, procentul atinge 40%. Şi în 9 din 10 cazuri, părintele marginalizat este tatăl.


ref.[ngo3920]
Colectivul ARPCC