O poveste vindecătoare între un tată şi fiica sa

Articolul în original poate fi găsit aici

Tatăl meu este omul cuvintelor puține. Ştie să tacă ceasuri întregi, cu un calm care a devenit “semnătura” personalităţii sale. Când eram mică, noi puteam petrece ore în şir în acelaşi compartiment de tren într-o tăcere aproape totală. În spatele acestui calm sălăşluieşte însă o sensibilitate deosebită.

Cât am fost copil, tatăl meu mi s-a părut rece şi distant. Privind în urmă, nu cred că era aşa, sau cel puţin, nu şi-a propus să fie. În felul lui tăcut a încercat să ne fie alături, să ne disciplineze şi să ne călăuzească. În copilărie, îl percepeam că prea autoritar: probabil că sistemul militar în care lucra şi-a spus şi el cuvântul. În adolescenţă, m-am răzvrătit în faţa autorităţii sale.

Tatăl meu nu spunea “te iubesc”.

Nu mă lua în braţe, nu mă săruta, nu mă lăuda pentru faptele sau notele bune mai mult decât cu un “bine”. Nu purtam conversaţii lungi, dialogul era rar, iar ceea ce se cerea de la noi, copiii, era în primul rând ascultarea. De multe ori ne-am contrazis pe această temă când am crescut mai mare. El îmi spunea că nu îl ascult, adică îmi reproşa lipsa de obedienţă, iar eu îi spuneam că nu mă ascultă, că nu aude sau nu înţelege ceea ce vreau să îi transmit când vorbesc cu el.

Totuşi, rândurile de faţă spun o poveste vindecătoare.

Aveam douăzeci şi ceva de ani, in my early twenties, cum spune englezul. Eram implicată într-un proiect cu copii, care îmi era foarte drag şi în care mă dăruisem total. Tocmai se terminase o  serbare complicată, ce a ieşit, să spunem, cel puţin… şifonată: copii de doi–trei ani care au preferat să stea la mine în braţe în loc să cânte cântecelele, fetiţe care profitaseră de faptul că m-am pus în genunchi în faţa corului şi ieşiseră din rând cu scopul precis de a-mi face codiţe, o colegă care nu prea m-a ajutat, deşi ar fi putut să o facă, şi altele de felul acesta.
Mai târziu, am eliberat prin plâns frustrarea, stresul și tensiunea pe care le strânsesem în suflet. Eram doar eu şi tatăl meu în încăpere și eu plângeam în hohote. El se uita neputincios la mine şi nu ştia ce să spună ca să “repare” situaţia.
-Poţi să renunţi oricând, mi-a zis el.
-Dar nu vreau să renunţ! Iubesc ceea ce fac!
-Atunci nu mai pune la suflet, şi mai ales, nu mai plânge!
– Dar trebuie să plâng, aşa mă descarc, i-am răspuns eu. Doar că tu nu faci ceea ce ar trebui să faci în aceste momente!
– Şi ce ar trebui să fac eu? a întrebat el, cu totul încurcat.
– Când cineva plânge, trebuie să-l  laşi să stea cu capul în poala ta şi să-l mângâi pe par.
Atunci s-a întâmplat ceva minunat: tatăl meu s-a ridicat de pe scaunul lui, a traversat încăperea, s-a aşezat pe canapea lângă mine, mi-a pus capul pe genunchii lui şi a început să mă mângâie, stângaci, pe păr.
Această este cea mai frumoasă amintire pe care o am cu tatăl meu.

În acel moment, m-am simţit ascultată.

Am primit încă o lecţie foarte importantă în seara aceea: omul nu încetează niciodată să crească şi să înveţe.
Ca părinte, tatăl meu nu şi-a terminat de învăţat lecţiile în momentul în care eu am împlinit 18 ani. A recunoscut că e perfectibil şi după ce noi, copiii săi, am devenit adulţi. E o atitudine care mă smereşte pe mine, ca mamă, şi în acelaşi timp îmi da speranţa. Dacă azi nu sunt o mamă extraordinară, nu înseamnă că voi rămâne blocată în poziţia aceasta pentru totdeauna: există loc de creştere, iar cele mai frumoase amintiri ale copilului meu cu mine nu s-au întâmplat încă.
Tatăl meu nu îmi spune nici acum “te iubesc”. A început, târziu, după ce am plecat la facultate, să îmi scrie uneori scrisori pe care le semnează “Tatăl tău, care te iubeşte”. Pentru mine, ele sunt comori, iar tatăl meu, o binecuvântare.

Text de Raluca Manea

ref.[ngo4491]
Colectivul ARPCC