Pagini
▼
miercuri, 25 noiembrie 2015
Sindromul alienării parentale: principii de tratament
Traducător: Țolea Roxana
Copia acestui articol o găsiți aici: https://goo.gl/rrlLK9
În plus față de o grilă de diagnostic care permite să se facă distincția între forme uşoare, medii şi severe, Gardner a studiat modalităţile de tratament: în primul rând, prevenția prin sancțiuni severe.
Amenzi, suspendarea pensiei alimentare, noapte în arest, schimbarea custodiei sau a domiciliului pentru cine nu respectă dreptul de vizitare, poarta de acces pentru comportamentul alienator. Chiar şi într-o țară cunoscută ca neiertătoare şi bine intenționată precum SUA, aceste sancțiuni ar deschide o dezbatere amplă cu privire la interesul efectiv al copilului în a o vedea aspru pedepsită pe mamă (sau pe tată, în 10% din cazuri). Pe baza experimentului său absolut unic, Gardner a putut afirma că prejudiciul indirect suferit ca urmare a sancționării părintelui era pentru minor cu mult inferior prejudiciului asupra sănătății mintale rezultat ca urmare a toleranței comportamentului alienator. Aşadar, conform proverbului, Răul se taie de la rădăcină, el pledează pentru sancțiuni ferme față de cel care nu respectă regulile, tocmai urmărind interesul sănătății mintale a minorului. Genialul neuro-psihiatru american a creat chiar un program în 6 etape (denumit transitional site program) menit să transfere custodia copilului de la părintele alienator la cel alienat/înstrăinat, singura măsură cu un efect terapeutic semnificativ. Programul în 6 etape era necesar deoarece, în cazuri de înstrăinare severă, riscul unor manifestări violente, a unor gesturi suicidare, fugă din partea tânărului înstrăinat, era relativ ridicat.
În cazurile mai importante, Gardner a cerut chiar ca primele abordări să aibă loc în cadrul comunităţii sau prin spitalizare (de unde conceptul nu doar virtual dar şi concret de site).
Pe de altă parte, el a pledat pentru o intervenţie rapidă, care contrastează, după cum vom vedea, cu abordarea pusă în practică de specialiştii instruiţi în Italia. Printr-un studiu de lungă durată, care a fost posibil graţie prestigiului pe care l-a câştigat în faţa instanţelor americane, Gardner a arătat că, în lipsa tratamentului, de fapt, doar 10% au manifestat o ameliorare imediată a tulburării. În schimb, o dată cu schimbarea custodiei sau prin reducerea dramatică a timpului petrecut împreună cu părintele alienator, toţi copiii se vindecau. Specialiştii noştri, pe de altă parte, oferă, de obicei, doar tentative de recuperare a figurii înstrăinate ca urmare a unor slabe contacte (1 sau 2 ore pe lună) şi, teoretic, care au o evoluţie lentă în spaţii neutre, exact opusul celor susţinute de Gardner.
De fapt, experienţa ne determină să afirmăm că foarte puţini specialişti din domeniu (magistraţi, psihologi, asistenţi sociali) sunt familiarizaţi cu studiile lui Gardner sau, şi mai puţin, îi aplică rezultatele. Pe lângă faptul că, în materie civilă, rareori nerespectările, fie şi repetate,ale dreptului de vizită atrag schimbarea domiciliului (de obicei, litigiul este încheiat ca fiind expresia raportului litigios conjugal, ignorând, în schimb, eventualele repercusiuni ale acestui comportament), această necunoaştere are drept consecinţă ca nerespectarea dreptului de vizită să nu fie sancţionată corespunzătorde instanţele penale (ba chiar, de multe ori parchetele solicită arhivarea acestor cauze, considerând astfel de infracţiuni ca fiind neimportante, când ele reprezintă, de fapt, un pericol inerent, nu doar individual ci şi social), sau dispun amânarea procesului ani de zile de la începutul acestuia, când fenomenul înstrăinării se va fi afirmat deja în mod evident.De altfel, nici Codul nostru penal nu răspunde nevoilor deoarece reduce refuzul de a respecta dreptul de vizită la rangul de simplă nerespectare a hotărârii instanţei, şi acordă pedepse uşoare. Tocmai în scopul de a atrage atenţia categoriei magistraţilor şi avocaţilor asupra acestei problematici şi pentru a creşte puterea de intimidare şi descurajare a acestui tip de comportament, în speranţa că o nouă lege va lua în considerare înstrăinarea, la Varese, în iunie 2007, în cadrul unui proces intentat unui părinte acuzat de multiple încălcări ale hotărârii judecătoreşti care fixa intervalul orar de vizită al celuilalt părinte, s-a ajuns la o situaţie de mare interes, prima de acest fel din Italia. Instanţei penale i-au parvenit trei cereri de constituire ca parte civilă: una a fost introdusă de celălalt părinte, a doua de către asociaţia de părinţi care are prevăzut în statutul său apărarea minorilor în cadrul procedurii de divorţ şi a treia, a minorului de 6 ani (prin intermediul unui avocat ad hoc desemnat de părintele reclamant) în al cărui unic interes a fost emisă hotărârea. Instanţa, -după rezervă-din septembrie 2007, nu a admis asociaţia (fie pentru că nu remediase preliminar situaţia personală a asociatului,fie pentru că nu a documentat suficient impactul social al acestui comportament) dar, în plus faţă de reclamant, a admis în proces minorul (evident, sub aspect formal şi nu din punct de vedere fizic), şi a stabilit câteva principii de mare importanţă morală, a transformat copilul din obiect pasiv aflat de multe ori în centrul unor triste tranzacţii economice, în purtător activ de interese pe care, de asemenea, aceeaşi hotărâre judecătorească i le atribuie (dreptul de a avea legături stabile cu ambii părinţi a fost, de fapt, considerat interes superior de către Curtea Europeană şi de o sentinţă a Curţii de Apel din Milano).
Desemnarea unui avocat a fost în trecut reţinută de Curtea de Casaţie ca act de administrare ordinară şi conflictul de interese evocat a fost eliminat prin faptul că interesul tatălui şi al fiului (acela de a se întâlni) erau convergente şi nu contradictorii.
În martie 2008, în faţa Tribunalului din Acireale, unui alt minor i se recunoştea acelaşi drept (al doilea caz din Italia). Având în vedere cele expuse de Richard Gardner în studiile sale de mare însemnătate, ar trebui cu toţii să fim, prin urmare, convinşi de importanţa relaţiilor echilibrate ale minorului cu ambii părinţi, de necesitatea unor evaluări foarte precise de la caz la caz, de prioritatea care trebuie acordată, încredinţării sau înregistrării domiciliului copilului la părintele care să facă mai bine dovada că ştie să menţină dreptul copiilor de a avea o legătură stabilă cu ambii părinţi.
Pe hârtie, da, însă în realitate .... dacă privim datele furnizate de Istat din 2004, înainte de intrarea în vigoare a Legii 54/06 (Institutul Juridic de Custodie Comună este, de cele mai multe ori, o mască şi, nespecificând domiciliul, complică lucrurile), înţelegem rapid că nu este aşa. Deşi înstrăinarea se manifestă, dacă luăm în considerare chiar şi formele uşoare, în aproximativ 30% din cazurile de separare şi deşi mama este alienatoare în 90% din cazuri .....reiese cu uşurinţă din cifrele care urmează că în Italia, chiar şi azi, de Sindromul Alienării Parentale se ştie prea puţin. În Bolzano, doar 3% dintre copiii între 0 şi 10 ani sunt încredinţaţi tatălui, în Umbria 1%, în Crema 0,7 %, în Voghera 0.9%, în Campania 1,8 %. La momentul divorţului, în provincia Bolzano, custodia copilului încredinţată tatălui a fost de 0.0%.
ref.[ngo2731]
Colectivul ARPCC
Ce ai putea pretinde de la Gardner, dar si de la cei care il citeaza? Ce ar fi de spus despre un asa zis psiholog care afirma ca si incestul contribuie la procreere? Ce ar mai fi de spus despre "succesul" profesional al unui pretins psiholog, care se sinucide?
RăspundețiȘtergereCelor care il citeaza ca pe o Evanghelie le recomand sa citeasca despre acest individ care nu a fost recunoscut niciodata de propria counitate profesionala, in ceea ce priveste asa zisul sindrom al alienarii, pe motiv ca nu si-a fundamentat niciodata "studiile" si si-a publicat cartile doar prin intermediul propriilor edituri!
Acum ca un dereglat scrie ar mai fi cum ar mai fi, dar cei care il citeaza????
cenzura la ea acasa
RăspundețiȘtergereIn acest moment exista in patru jurisdictii din lume prevederi legale impotriva alienarii paritnesti. HG49 in Romania citeaza sindromul stockholkm care este "reflexia" alienarii parintesti asupra copilului. Recunoasterea alienarii parintesti este deja de certa atat prin includerea simptomalogiei in manualul DSM5 (manualul bolilor mentale din SUA) cat si prin nenumaratele cercetari in domeniu + prin includerea fenomenului de alienare parinteasca in 3 (trei) encilopedii cu caracter stiintific
RăspundețiȘtergereNerecunoasterea comunitatii stiintifice (la care va referiti) se referea strict la incercarea prof Gardner de a impune aest fenomen ca "sindrom". Or sindrom inseamna ca trebuie sa dea un tratament de tip psihiatric (adica sa se administreze medicamente alienatorului si copilului alienat.
Intre timp sute de cercetatori au CLARIFICAT si CERTRIFICAT simpto-patologia. Va recomandam sa urmariri si activitatea grupului de studiu priovitor la alienarea parinteasca care poate fi consultat aici http://pasg.info/ -- grupul are 240 din peste 30 de tari. In marea lor majoritate acesti membri sunt psihologi sau psihiatri.
Tot acolo veti gasi ZECI de carti publicate de acesti profesori si cercetatori universitari http://pasg.info/books/. Niciuna dintre aceste carti nu sunt “derivate” ale muncii prof. Gardner ci sunt cercetari independente realizate pe sute (poate mii de persoane afectate de acest teribil flagel).
Din tonul cu care ne scrieti tragem concluzia ca este posibil ca si dvs sa va confruntati cu acest tip de flagel. Suntem convinsi ca, din pacate, nimic din argumentatia de mai sus nu va va putea convinge sa va revizuiti perspectiva asupra acestui fenomen. Doar dvs. puteti sa iesiti din acest ciclu al violentei psihologice care poarta denumirea de alienare parinteasca. Sfatuiti-va cu o persoana de incredere si cereti un sfat obiectiv. Suntem siguri ca va iubiti copilul dar, aplicand metode de tip alienator, ii faceti un foarte mare deserviciu, din punct de vedere emotional, pe termen lung. Ca sa va dau un exemplu, stim persoance care nici acum la 30 de ani de la momentul alienarii nu cuteaza sa marturriseasca mamei ca se intalnesc cu tatal.