Pagini

miercuri, 25 noiembrie 2015

Femeile din Luxembourg pentru co-parentalitatea egalitară



Avem placerea sa va punem la dispozitie in traducere manifestul grupului facebook din Luxemburg creat de doamnele care sustin ideea de custodie comuna fizica.


Mișcarea s-a datorat unui grup de mame, membre ale asociației SOS Părinți Luxembourg. Nu ne putem imagina dificultățile întâmpinate de acești "adevărați tătici" pentru simplul lor drept de a-și exercita dreptul elementar prin care să-și aducă contribuția (alta decât cea financiară) la educarea propriilor copii. Am creat deci acest grup menit susținerii acestor tătici și pentru a evidenția lupta lor.

Suntem pentru reședința alternantă și co-parentalitate egalitară în Luxembourg (și împrejurimi, bineînțeles)

De ce ?

Pentru că suntem femei, mame, și nu ne culpabilizăm să transmitem relațiile tăticilor.

Mamă fiind, am încredere și îi inspir și lui încredere. Dacă sunt capabilă să mă gândesc că el este tatăl pe care l-am căutat pentru copilul sau copii mei, ruptura cuplului nu trebuie să rupă co-parentalitatea.

Pentru că voi fi relaxată și disponibilă pentru ei, când vor reveni acasă. Copiii mei rămân prioritatea mea și eu rămân astfel o mamă 100%.

De asemenea, întrucât sunt o femeie activă: îmbinarea vieții solo de familie cu o carieră devine dificilă. Egalitatea bărbaților și femeilor trebuie neapărat să depășească constrângerile datorate partajării organizării și găzduirii.

Nu am chef să vegetez asemeni unei plante și să aștept ca alocațiile și pensia alimentară să fie singura mea sursă de venit. N-aș avea nici pic de mândrie în acest caz.

Și mai ales pentru că sunt femeie :  vinovăția, oboseala, lipsa timpului…nu este deloc ușor să-mi reconstruiesc și să-mi regăsesc viața. Solo-ul maternal este auster și tatăl copiilor nu asigură legătura.

Reședința alternantă permite ambilor părinți echilibrarea șanselor de a-și reveni după ruptură.

Practicile actuale duc la privilegierea unui părinte, principul contrar unei adevărate parități și egalități între bărbați și femei.

Aceasta pagina "made in Luxembourg" este un prima act de revoltă. Pentru prima dată, femeile au decis să spargă tabu-ul mamelor auto-puternice. Facem parte din toate zonele profesionale, sociale și geografice.

Nu suntem decât mame, bunici, prietene, conștiente de adevărata egalitate dintre bărbați și femei și preocupate de dezvoltarea echilibrată a copiilor noștri.
Pentru aceasta noi revendicăm azi, voința noastră de a apăra reședința alternantă și de a o prioritiza în raport cu alte modele de reședință.

Dorim să acordăm încredere taților…și copiilor noștri și să nu depindem de un sistem în care nu ne recunoaștem. Ne alăturăm deci luptei asociațiilor luxemburgheze în favoarea acestor valori.

(Mișcarea noastră a fost inspirată de mamele franceze care luptă pentru co-parentalitatea egalitară , iar  rezumatul motivațiilor noastre a fost inspirat de un articol al Dnei Stéphanie Hain, apărut în " Libération ", în 2014).

traducator - Iulia Calin Margarit, intiatoarea grupului facebook "Românce pentru Custodia Comuna"

REF. [ngo3502]


Sindromul alienării parentale: principii de tratament



Traducător: Țolea Roxana
Copia acestui articol o găsiți aici: https://goo.gl/rrlLK9

În plus față de o grilă de diagnostic care permite să se facă distincția între forme uşoare, medii şi severe, Gardner a studiat modalităţile de tratament: în primul rând, prevenția prin sancțiuni severe.

Amenzi, suspendarea pensiei alimentare, noapte în arest, schimbarea custodiei sau a domiciliului pentru cine nu respectă dreptul de vizitare, poarta de acces pentru comportamentul alienator. Chiar şi într-o țară cunoscută ca neiertătoare şi bine intenționată precum SUA, aceste sancțiuni ar deschide o dezbatere amplă cu privire la interesul efectiv al copilului în a o vedea aspru pedepsită pe mamă (sau pe tată, în 10% din cazuri). Pe baza experimentului său absolut unic, Gardner a putut afirma că prejudiciul indirect suferit ca urmare a sancționării părintelui era pentru minor cu mult inferior prejudiciului asupra sănătății mintale rezultat ca urmare a toleranței comportamentului alienator. Aşadar, conform proverbului, Răul se taie de la rădăcină, el pledează pentru sancțiuni ferme față de cel care nu respectă regulile, tocmai urmărind interesul sănătății mintale a minorului. Genialul neuro-psihiatru american a creat chiar un program în 6 etape (denumit transitional site program) menit să transfere custodia copilului de la părintele alienator la cel alienat/înstrăinat, singura măsură cu un efect terapeutic semnificativ. Programul în 6 etape era necesar deoarece, în cazuri de înstrăinare severă, riscul unor manifestări violente, a unor gesturi suicidare, fugă din partea tânărului înstrăinat, era relativ ridicat.

În cazurile mai importante, Gardner a cerut chiar ca primele abordări să aibă loc în cadrul comunităţii sau prin spitalizare (de unde conceptul nu doar virtual dar şi concret de site).

Pe de altă parte, el a pledat pentru o intervenţie rapidă, care contrastează, după cum vom vedea, cu abordarea pusă în practică de specialiştii instruiţi în Italia. Printr-un studiu de lungă durată, care a fost posibil graţie prestigiului pe care l-a câştigat în faţa instanţelor americane, Gardner a arătat că, în lipsa tratamentului, de fapt, doar 10% au manifestat o ameliorare imediată a tulburării. În schimb, o dată cu schimbarea custodiei sau prin reducerea dramatică a timpului petrecut împreună cu părintele alienator, toţi copiii se vindecau. Specialiştii noştri, pe de altă parte, oferă, de obicei, doar tentative de recuperare a figurii înstrăinate ca urmare a unor slabe contacte (1 sau 2 ore pe lună) şi, teoretic, care au o evoluţie lentă în spaţii neutre, exact opusul celor susţinute de Gardner.

De fapt, experienţa ne determină să afirmăm că foarte puţini specialişti din domeniu (magistraţi, psihologi, asistenţi sociali) sunt familiarizaţi cu studiile lui Gardner sau, şi mai puţin, îi aplică rezultatele. Pe lângă faptul că, în materie civilă, rareori nerespectările, fie şi repetate,ale dreptului de vizită atrag schimbarea domiciliului (de obicei, litigiul este încheiat ca fiind expresia raportului litigios conjugal, ignorând, în schimb, eventualele repercusiuni ale acestui comportament), această necunoaştere are drept consecinţă ca nerespectarea dreptului de vizită să nu fie sancţionată corespunzătorde instanţele penale (ba chiar, de multe ori parchetele solicită arhivarea acestor cauze, considerând astfel de infracţiuni ca fiind neimportante, când ele reprezintă, de fapt, un pericol inerent, nu doar individual ci şi social), sau dispun amânarea procesului ani de zile de la începutul acestuia, când fenomenul înstrăinării se va fi afirmat deja în mod evident.De altfel, nici Codul nostru penal nu răspunde nevoilor deoarece reduce refuzul de a respecta dreptul de vizită la rangul de simplă nerespectare a hotărârii instanţei, şi acordă pedepse uşoare. Tocmai în scopul de a atrage atenţia categoriei magistraţilor şi avocaţilor asupra acestei problematici şi pentru a creşte puterea de intimidare şi descurajare a acestui tip de comportament, în speranţa că o nouă lege va lua în considerare înstrăinarea, la Varese, în iunie 2007, în cadrul unui proces intentat unui părinte acuzat de multiple încălcări ale hotărârii judecătoreşti care fixa intervalul orar de vizită al celuilalt părinte, s-a ajuns la o situaţie de mare interes, prima de acest fel din Italia. Instanţei penale i-au parvenit trei cereri de constituire ca parte civilă: una a fost introdusă de celălalt părinte, a doua de către asociaţia de părinţi care are prevăzut în statutul său apărarea minorilor în cadrul procedurii de divorţ şi a treia, a minorului de 6 ani (prin intermediul unui avocat ad hoc desemnat de părintele reclamant) în al cărui unic interes a fost emisă hotărârea. Instanţa, -după rezervă-din septembrie 2007, nu a admis asociaţia (fie pentru că nu remediase preliminar situaţia personală a asociatului,fie pentru că nu a documentat suficient impactul social al acestui comportament) dar, în plus faţă de reclamant, a admis în proces minorul (evident, sub aspect formal şi nu din punct de vedere fizic), şi a stabilit câteva principii de mare importanţă morală, a transformat copilul din obiect pasiv aflat de multe ori în centrul unor triste tranzacţii economice, în purtător activ de interese pe care, de asemenea, aceeaşi hotărâre judecătorească i le atribuie (dreptul de a avea legături stabile cu ambii părinţi a fost, de fapt, considerat interes superior de către Curtea Europeană şi de o sentinţă a Curţii de Apel din Milano).

Desemnarea unui avocat a fost în trecut reţinută de Curtea de Casaţie ca act de administrare ordinară şi conflictul de interese evocat a fost eliminat prin faptul că interesul tatălui şi al fiului (acela de a se întâlni) erau convergente şi nu contradictorii.

În martie 2008, în faţa Tribunalului din Acireale, unui alt minor i se recunoştea acelaşi drept (al doilea caz din Italia). Având în vedere cele expuse de Richard Gardner în studiile sale de mare însemnătate, ar trebui cu toţii să fim, prin urmare, convinşi de importanţa relaţiilor echilibrate ale minorului cu ambii părinţi, de necesitatea unor evaluări foarte precise de la caz la caz, de prioritatea care trebuie acordată, încredinţării sau înregistrării domiciliului copilului la părintele care să facă mai bine dovada că ştie să menţină dreptul copiilor de a avea o legătură stabilă cu ambii părinţi.

Pe hârtie, da, însă în realitate .... dacă privim datele furnizate de Istat din 2004, înainte de intrarea în vigoare a Legii 54/06 (Institutul Juridic de Custodie Comună este, de cele mai multe ori, o mască şi, nespecificând domiciliul, complică lucrurile), înţelegem rapid că nu este aşa. Deşi înstrăinarea se manifestă, dacă luăm în considerare chiar şi formele uşoare, în aproximativ 30% din cazurile de separare şi deşi mama este alienatoare în 90% din cazuri .....reiese cu uşurinţă din cifrele care urmează că în Italia, chiar şi azi, de Sindromul Alienării Parentale se ştie prea puţin. În Bolzano, doar 3% dintre copiii între 0 şi 10 ani sunt încredinţaţi tatălui, în Umbria 1%, în Crema 0,7 %, în Voghera 0.9%, în Campania 1,8 %. La momentul divorţului, în provincia Bolzano, custodia copilului încredinţată tatălui a fost de 0.0%.



ref.[ngo2731]
Colectivul ARPCC

vineri, 13 noiembrie 2015

De ce divorteaza cei mai multi romani in octombrie?




Acest articol poate fi gasit in original aici 
Copia acestui articol o puteti gasi aici 


Marti, Institutul National de Statistica a transmis un comunicat cu rivire la miscarea naturala a populatiei. Adica numarul nasterilor, deceselor, casatoriilor si divorturilor. Aflam ca in septembrie au fost de pilda 2501 divorturi, iar in primele 9 luni peste 21.000 de cupluri au divortat oficial. Daca ne uitam pe seriile de date, observam ca matematic, numarul divorturilor este cel mai ridicat in luna octombrie. Atunci se produce "varful", la polul opus fiind luna decembrie, cand cuplurile sunt preocupate mai degraba de Sarbatori decat de separarea in acte. Vezi mai jos care este explicatia doamnei Silvia Pisica, Director general al Directia generala de demografie si statistica sociala, dar si cele 5 lucruri pe care probabil ca nu le stiai inca despre divortul la romani.

"Referitor la numărul ridicat de divorturi înregistrate în luna octombrie, o posibilă explicaţie poate fi vacanţa judecătorească din luna august, în luna octombrie finalizându-se toate divorţurile rămase nerezolvate din lunile precedente vacantei.

Numărul mai redus din luna decembrie poate avea ca explicaţie sărbătorile de iarnă şi zilele libere de care beneficiază populaţia în mod tradiţional în această lună de sfârşit de an", spune pentru HotNews Silvia Pisica, "sefa" statisticii demografice din INS.

Despre legatura dintre numarul divorturilor si evolutia economica am mai scris aici. In esenta, scaderea numarului de divorturi este o veste proasta pentru economie. Exista o intreaga literatura de specialitate care analizeaza legatura dintre numarul casatoriilor sau cel al divorturilor, de mersul economiei. Concluziile sunt  aceleasi: cand economia merge bine, creste si numarul divorturilor. Statisticienii au gasit si o corelatie intre evolutia pietei muncii si cifra reprezentand rata divorturilor: o crestere cu un punct procentual a somajului, scade rata divorturilor cu 1,7 puncte procentuale. 

  • 1. Una din cinci casatorii se termina prin divort. Infidelitatea creste puternic dupa 20 de ani de mariaj

Cei mai multi romani divorteaza de comun acord. Violentele fizice reprezinta 2,3% din motivele invocate, alcoolismul -2,5% iar infidelitatea- 3,3%. Una peste alta, "luand in considerare promotiile de casatorii in anii in care au fost incheiate, indicatorul conjunctural al divortialitatii arata ca 19,7 casatorii din 100 s-au terminat prin divort", se arata in cercetarea INS. 



Sa luam aceste cauze de divort si sa le impartim dupa durata casatoriei. Observati ca in privinta infidelitatii, avem doua varfuri. Unul mai mic, care se produce la circa 5-6 ani de casnicie, si un altul, mult mai "abrupt", dupa 20 de ani de convietuire impreuna. La fel si cu alcoolismul si violenta domestica 

  • 2. Primul divort e mai greu. Celelalte vin la intervale din ce in ce mai scurte de timp
Aici e bine sa facem o observatie. Multi romani s-au aflat in 2013 nu la primul, nici la al doilea, ci la al treilea sau al patrulea divort. Durata casniciei pana la primul divort este cea mai lunga, de regula. Pe urma, se scurteaza tot mai mult. Oamenii nu mai au rabdare, stiu ca nu e un capat de tara daca divorteaza, normele sociale traditionale sau religioase se mai estompeaza. Primul divort este numit in statistica divort de rang I. "Valoarea maxima a numarului de divorturi de rangul I s-a inregistrat la grupa de varsta 35-39 ani pentru barbati, si la grupa de varsta 30-34 ani pentru femei", se arata in cercetarea INS.

Interesant este ca cel mai ridicat numar este cel al divorturilor produse dupa 20 de ani de casatorie. Cand probabil, s-au adunat toate "relele" si nu au mai putut fi conciliate diferentele dintre soti.

Femeile din grupa de varsta 30-34 ani si barbatii din grupa de varsta 35-39 ani detin cea mai mare pondere 19,9% din numarul total al femeilor si respectiv 21,4% din cel al barbatilor care au divortat.
  • 3. Ochii care nu se vad, se uita. Nu e o aluzie la SRI, ci la migratia externa
Daca va uitati in graficul de mai jos, veti avea o imagine clara. Bucuresti, Constanta, Iasi, Prahova si Brasov. La capatul opus, Covasna, Giurgiu si Bistrita. Daca ne uitam pe datele privind migratia externa, nu e deloc de mirare ca in Moldova sunt atatea divorturi, ba chiar ar merita un episod separat cu motivele de divotrt invocate in top 5 judete. Difera mult fata de medie.

Mai spunem ca, in general, numarul femeilor in varsta de pana la 30 ani care au divortat a fost de 2,2 ori mai mare decat numarul barbatilor apartinand aceleiasi limite de varsta si ca varsta medie a sotilor la divort a fost de 40,8 ani pentru barbati si 37,2 ani pentru femei, cu valori mai mari in urban decat in rural. 




Acum, o alta perspectiva: cine divorteaza mai des: persoanele instruite sau cele fara un nivel superior de educatie? Raspunsul e clar: persoanele cu o instruire sub cea superioara inregistreaza cele mai multe divorturi. Daca adunati numarul cuplurilor divortate in 2013 cu nivel de scoala primara, gimnaziala, profesionala si avand liceul terminat, veti observa ca acestea le depasesc cu mult pe cele avand o facultate absolvita.

  • 4. Inafara celui care a intentat actiunea de divort si se bucura ca devine liber, discret, se mai bucura cineva: bancherii
De fapt, cresterea numarului de divorturi- stiu, suna oribil- dar poate avea efecte benefice pentru economie, din simplul motiv ca e stimulata cererea de credite in vederea achizitiei de locuinte, de bunuri de folosinta indelungata samd. Cand doua persoane se separa, cel putin unul dintre ei va avea nevoie sa se mute poate intr-o casa noua, sa-si ia un televizor, o masina de spalat...bucuria bancherilor!

Nu putem sa nu mentionam insa faptul ca impotriva divorturilor lucreaza discret si taxa instituita de Guvernul Ponta, care porneste de la 500 de lei si poate fi majorata de autoritatile locale cu inca 100 de lei, conform Legii.

Numarul cuplurilor care au divortat in care existau copii minori a reprezentat 44,2% din  total, iar in anul 2013,in urma urma divorturilor pronuntate, 17,0 mii copii minori au ramas cu unul dintre parinti. Divorturile s-au pronuntat in 48,1% din cazuri din vina ambilor soti, 13,2% din vina sotului, 4,3% din cazuri din vina sotiei si 34,4% din alte cauze.

Majoritatea divorturilor s-au produs cu acordul partilor (64,5%). Cauzele invocate pentru desfacerea casatoriei au fost: 3,3% infidelitate conjugala, 2,5% alcoolism, 2,3% violente  f fizice, 3,5% cauze combinate si 23,9% alte cauze. Ponderea mare a motivatiei "acordul partilor" s-a datorat posibilitatii pe care o ofera Legea nr. 202/2010 de a divorta pe cale administrativa, fiind posibila constatarea desfacerii casatoriei si de catre ofiterul de stare civila sau de notarul public. Din numarul total al persoanelor care au divortat in anul 2013, o pondere semnificativa o detin cele cu nivel de instruire liceal: 41,2% dintre barbati si 42,3% dintre femei. Dupa nivelul de instruire corelat al sotilor, cele mai multe divorturi s-au pronuntat in casnicii in care ambii soti aveau nivel de instruire liceal (33,8%), urmand cele in care ambii soti aveau nivel de instruire superior (11,5%) si profesional (9,4%).

  • 5. Dupa divort, tatii sunt egali cu mamele in privinta copiilor
Acum o luna s-a aprobat de catre Adunarea Parlamentata a Consiliului Europei Rezolutia 2079 (2015) privind "Egalitatea si autoritatea parinteasca comuna: rolul tatilor". Este o decizie istorica menita sa schimbe legislatia si jurisprudenta la nivel european, scrie judecatorul Cristi Danilet pe site-ul sau, intr-un articol intitulat "Consiliul Europei: dupa separare/divort tatii sunt egali cu mamele in privinta copiilor".

Rezolutia aprobata luna trecuta propune masuri pentru a promova egalitatea intre barbati si femei in exercitarea autoritatii parintesti comune, inclusiv in cazurile de separare si divort.

Cristi Danilet pune la dispozitia celor interesati traducerea in limba romana a rezolutiei. De asemenea, raportul care a stat la baza rezolutiei a fost tradus in limba romana de catre ARPCC. Detalii, aici.




ref.[3497]
Colectivul ARPCC

Cei 7 ani de acasa

Un foarte frumos material despre "cei 7 ani de acasa" si un vorbitor de exceptie. Acasa e acel "loc virtual" in care ai reguli si petreci timp cu parintii tai. Nu un loc "geografic anume" ci relatiile de calitate cu persoanele primodriale din viata ta de copil ...  or un copil nu poate avea o relatie de calitate cu cineva (fie chiar parintele sau) daca se "vede" cu acel parinte in "primul si al treile weekend din luna" (nu si al cincilea) asa cum, din pacate, majoritatea instantelor de minori din Romania considera ca trebuie sa structureze programele de legaturi personale ale copilului cu parintele nerezident

Codin Baltagan





joi, 12 noiembrie 2015

Consiliul Europei încurajează medierea familială obligatorie

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a emis de curand Rezolutia 2079(2015) privitoare la rolul tatilor in cresterea si educarea copiilor, mai cu seama in stabilirea drepturilor, datoriilor si responsabilitatilor paternale, asa cum stipuleaza documentul la punctul 2. Documentul a fost tradus si publicat in nenumarate articole din presa scrisa si vorbita. 

Rezolutia fixeaza anumite cadre privind co-parentalitatea si impartirea atributiilor parintesti printre care rolul tatilor in viata copiilor, chiar si a celor nou nascuti, rol ce ar trebui mai bine reliefat si mai bine valorizat. De asemeni impartirea responsabilitatilor parintesti trebuie sa fie facuta in interesul copilului si in pofida legilor ori practicilor ce sunt impotriva drepturilor tatilor, iar separarea copilului de tata trebuie facuta doar in moduri exceptionale si doar daca se aduc grave atingeri intereselor copilului.

De notat este si faptul ca rezolutia sprijina medierea parentala. 

De exemplu, in cazul divortului sau separarii parintii sunt incurajati sa faca tot posibilul sa ajunga la intelegeri amiabile privind exercitarea atributiilor parintesti cu privire la copil.
La punctul 5.9 din Rezolutie se mentioneaza ca statele trebuie sa incurajeze si sa dezvolte medierea familiala, mai cu seama in cazurile in care sunt implicati copii, judecatorul de caz putand chiar sa oblige parintii la participarea la o sesiune de informare privind medierea, cu scopul de a discuta beneficiile unei resedinte alternative ori a altor aspecte care ar conduce la solutii amiabile in conflict.

ILIE DORIN, mediator.
[ngo3410]

Consiliul Europei: dupa separare/divort tatii sunt egali cu mamele in privinta copiilor Rezolutia 2079(2015)


Articol de Cristi Danilet, judecator, membru CSM




Acum o lună s-a aprobat de către Adunarea Parlamentată a Consiliului Europei Rezolutia 2079 (2015) privind „Egalitatea şi autoritatea părintească comună: rolul taţilor”. Este o decizie istorică la care Asociația Română pentru Custodia Comună a contribuit, decizie menită să schimbe legislaţia şi jurisprudenţa la nivel european. Punem la dispoziţia celor interesaţi traducerea în limba română a rezoluţiei şi a raportului care a stat la baza ei.

Istoric: În Rezoluția 1921 (2013) privind „Egalitatea de gen, concilierea vieții private și de muncă și co-responsabilitate”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a solicitat autorităților publice din statele membre să respecte dreptul taţilor de a se bucura de autoritate părintească comună, asigurându-se că dreptul familiei prevede, în caz de separare sau divorț, posibilitatea de a avea custodia comună a copiilor, în interesul lor superior, care să aibă la bază un acord reciproc şi nu să fie impusă.
Această Rezoluţie a avut la bază constatarea că legislațiile europene se îndreaptă spre un mai mare echilibru între tată și mamă în exercitarea responsabilităţii parentale. Cu toate acestea, în practică, exercitarea autorităţii părintești este cel mai frecvent acordate mamei, în detrimentul drepturilor tatălui, în special în cazurile de divorț și separare și mai ales atunci când copiii se nasc în afara căsătoriei sau în cuplu părinţii au naționalități diferite. Pentru o societate egalitaristă, este atât o provocare cât şi o necesitate să se recunoscă faptul că tații au drepturi și responsabilități cu privire la copiii lor în același mod ca și mamele.

Rezoluţia: La 2 octombrie 2015 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a dezbătut şi aprobat Rezoluţia 2079 (2015) privind „Egalitatea şi autoritatea părintească comună: rolul taţilor”. Ea propune măsuri pentru a promova egalitatea între bărbați și femei în exercitarea autorităţii părintești comune, inclusiv în cazurile de separare și divorț. Punem la dispoziţia celor interesaţi traducerea în limba română a rezoluţiei. De asemenea, raportul care a stat la baza rezoluţiei a fost tradus în limba română de către ARPCC.

Observaţii:

1. Jurisprudenţa din România, din păcate, confirmă temerile europene şi anume că orientarea instanţelor este majoritată înspre a acorda mamei domiciliul copilului şi un interval de timp pentru acces la copil mult superior celui acordat tatălui. Chiar şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil care a dorit o schimbare a mentalităţii practicienilor în drept şi familiilor  cu părinţi separaţi sau divorţaţi, încă se păstrează vechile practici, consacrate de un Cod comunist al Familiei şi consacrate de o jurisprudenţă discriminatorie a vechiului Tribunal Suprem.  Este necesar ca avocaţii sau judecătorii să realizeze că noua instituţie a autorităţii părinteşti comune cu privire la copil este cu totul altceva decât fosta instituţie a încredinţării minorului.

2. Recomand cu căldură materialele de doctrină şi jurisprudenţă, selectate, traduse şi publicate de Asociaţia Română pentru Custodia Comună, organizaţie care militează pentru egalitatea părinţilor în ce priveşte creşterea şi educarea copiilor şi combaterea alienării parentale. Pe site-ul său se găsesc manualearticole de specialitatehotărâri judecătoreşti şi un model de plan parental utilizabile de avocaţi, judecători şi mediatori.

3. România încă nu a semnat Convenţia Europeană cu privire la Exercitarea Drepturilor Copiilor din 1996, intrată în vigoare în anul 2000. Ea a ratificat Convenţia asupra Relaţiilor Personale care privesc Copiii (Legea 87/2007); a aprobat o lege de aderare la Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980 (Legea 100/1992) şi a adoptat o lege pentru aplicarea acesteia (Legea 369/2004). În 2004 a apărut Legea nr. 272 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului care din 2013 conţine criterii de stabilire a locuinţei şi relaţiilor personale cu copilul. În 2010 s-au elaborat Orientările Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind Justiția în Interesul Copilului.

4. Modelul Cochem presupune o abordare interdisciplinară a cazurilor implicând conflicte cu privire la părinţi-copil: cazul se tratează juridic, psihologic şi social; se evită transformarea sălii de judecată într-un câmp de bătălie; indivizii si insituţiile cooperează; în centrul procedurii se află medierea. În baza principiilor acestului model de tratare a cazurilor judice cu copii judecătorii trebuie să se retragă cât mai mult din câmpul decizional, lăsând părinţii să decidă, urmare a sesiunilor de mediere acolo unde este necesar, asupra modului în care îşi vor împărţi responsabilităţile cu privire la copil, după separarea lor.

5. Să nu uităm că „soţul divorţează de soţie, nu şi de copil”. Practic, respectarea interesului superior al copilului înseamnă a i se asigura acestuia un contact cu părinţii săi cât mai apropiat de cel avut înainte de separarea părinţilor. Orice încălcare a acestui principiu lasă urme adânci asupra copilului şi măreşte tensiunile şi conflictele între părinţi, transformând copilul într-un simplu obiect de răzbunare şi şantaj cum, din păcate, decenii întregi s-a şi întâmplat în România.

Cristi Danilet, judecator, Membri CSM

-----------------------

acoperire media:

articol original aici: 


articole derivate:

Articolul in original il puteţi accesa aici
Copia acestui document il puteţi găsi aici















ref.[ngo4462] [ngo3410]

marți, 10 noiembrie 2015

Forme/modalități de repartizare a timpului cu copii !



                        


Traducător: Manea Doinita
Corector: Milian Bogdan

Copia acestui document o găsiți aici: http://goo.gl/gFRKP1

Dacă ați decis de curând să vă separați sau dacă sunteți separați de ceva vreme, dumneavoastră și celălalt părinte aveți evident nevoie să  vă gândiți și să cădeți de acord cu privire la aranjamentele legate de copii. Mulți copii își fac griji cu privire la ce urmează să se întâmple cu ei când părinții lor se despart, și poate veni ca o ușurare pentru ei dacă aranjamentele devin clare și predictibile. 





Indiferent de decizia pe care o luați cu privire la aranjamentele parentale acestea nu trebuie să fie scrise, dar dacă o scrii, un plan parental e un mod bun de a o face. Aranjamentele pot fi făcute în multe feluri, de exemplu, față în față, la telefon sau prin e-mail. privire la aranjamentele parentale acestea nu trebuie să fie scrise, dar dacă o scrii, un plan parental e un mod bun de a o face. Aranjamentele pot fi făcute în multe feluri, de exemplu, față în față, la telefon sau prin e-mail.



Un Plan Parental este o înțelegere pe care părinții separați o fac cu privire la modul în care copii lor vor fi îngrijiți și întreținuți. Pregătind un astfel de plan dumneavoastră înșivă înseamnă că aveți ocazia să adăugați deciziile/alegerile dumneavoastră, care se potrivesc propriilor nevoi/circumstanțe. Căzând de acord cu privire la modul în care lucrurile care îi vor afecta pe copiii dumneavoastră vor fi organizate, cât mai direct cu putință, va fi bine pentru copiii dumneavoastră și este foarte posibil să salveze argumente sau neînțelegeri pe parcurs.

Interesul superior al copiilor dumneavoastră este cel mai important lucru la care trebuie să vă gândiți când faceți un aranjament.
Un plan parental poate include orice aspect cu privire la care părinții au nevoie să se înțeleagă cu privire la copiii lor. Planul poate fi modificat în orice moment cu acordul ambilor părinți.

Dacă doriți ca înțelegerea dumneavoastră parentală să fie recunoscută de lege ca un Plan Parental aceasta trebuie să fie realizat într-un anumit mod. Aceasta trebuie să fie făcută în scris, datată și semnată de către amândoi. 


Care sunt Avantajele?
Întrucât un plan parental este realizat și agreat de amândoi, acordul însemnând în acest caz că aveți control asupra procesului și nu va mai fi nevoie să luptați în instanță. Mersul în instanță poate fi o experiență tensionată, traumatică, scump, pe termen lung și poate fi greu să mai ieșiți dintr-un cerc vicios. În unele situații implicarea instanței este absolut necesară, însă părinții, care au trecut prin sistem, recomandă evitarea dacă este cu putință.
Venirea la un acord viabil fără a merge în instanță salvează o mulțime de bani, timp și suferință pentru părinți și, mai important, este mai bine pentru copiii dumneavoastră. Cercetările arată în mod clar că nu separarea părinților lor este cea care dăunează cel mai mult copiilor; sunt certurile continue și negativitatea dintre părinți, și anxietate pe care copiii o simt atunci când părinții lor nu pot coopera cu privire la lucrurile care le afectează viața de zi cu zi. cu putință.



Atunci când copii știu că părinții lor au discutat cu privire la ce este cel mai bun pentru ei și știu că există un plan scris, au tendință să se simtă îngrijiți și mai în siguranță. Dacă copiii dumneavoastră pot prezice forma vieții lor și știu că veți păstra aspectele care îi privesc pe adulți între adulți, aceștia vor fi capabili să gestioneze mai bine stresul si temerile cauzate de separare.

Dacă nu funcționează sau uneori se schimbă?


 Un plan parental poate fi anulat sau schimbat oricând prin elaborarea unui nou aranjament în scris, datat și semnat de persoanele care au semnat planul original. 




Ce sunt Ordinele de Consimțământ / Parentale?

Ordinele de consimțământ sunt în termeni generali un Plan Parental care a fost certificat de Instanță. Stilul și formatarea Ordinelor de consimțământ sunt în conformitate cu alte documentații ale Instanței, și pot arăta chiar diferit de un Plan Parental de bază, însă diferența semnificativă  este aceea că un Ordin de Consimțământ, dacă nu este respectat de către unul dintre părinți, poate conduce la proceduri de contravenție în Instanță, și părintele care nu a respectat Ordinul de Consimțământ poate fi penalizat, variind de la a fi obligat să-i plătească celuilalt cheltuielile de judecată până la alte condiții mai oneroase adăugate Ordinului de Consimțământ, ajungându-se în unele cazuri chiar la condamnări.Planurile parentale pe de altă parte nu au valoare juridică.




Care este mai bun: Planul Parental sau Ordinele de Consimțământ?
Tați pentru Egalitate încurajează cu tărie toate părțile care trec prin procesul de separare și discută aranjamentele pentru copii, să se documenteze  cu privire la termenii agreați în cadrul Ordinului de Consimțământ, spre deosebire de un Plan Parental. Este liber să facă acest lucru, și, de obicei, este necesar ca documentul să fie prezentat Instanței, dat fiind faptul că, în cele mai multe cazuri, părinții nu au cerut măcar să apară în fața ofițerului judiciar.

Deși un Plan Parental este mai puțin stresant și mai puțin formale în ceea ce privește elaborarea acestuia,acesta este în termeni reali, pur și simplu un "document ghid", și în cazul în care unul dintre părinți nu respectă acordul, celălalt părinte nu are pur și simplu niciun drept la recurs. Astfel, în realitate un Plan Parental nu are dinți, și ar fi funcțional numai dacă ambii părinți l-ar trata cu bună-credință.

Deci, un Plan Parental NU ARE valoare juridică, în vreme ce Ordinele de Consimțământ au, și, în timp ce mulți ar putea argumenta că Instanțele sunt dezgustătoare, pentru a-i sancționa pe contravenienții care au arătat dispreț în mod repetat pentru acțiunile lor, cel puțin în domeniul dreptului și psihologic, există implicații pentru încălcarea înțelegerilor parentale, iar acest imbold pentru cooperarea lipsește din păcate, dacă cineva alege să sigileze acordul lor post-separare cu un Plan Parental.





ref.[ngo701]
Colectivul ARPCC

vineri, 6 noiembrie 2015

De ce sa nu-mi pot vedea copilul si in afara programului ?




Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, „Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament”.

Deşi legea este destul de clară în tot ceea ce reprezintă, tot mai des această lege este încălcată, iar măsurile care sunt luate pentru a preveni aceasta nefericire sunt de la lent la neexistent.

Un caz care ne-a fost adus în atenţie este a unei mămici locuind în străinătate, care nu reuşeşte să îşi mai vadă copilul, deşi din cererea introductivă şi din întâmpinarea depusă la dosar reiese că, în principiu, ambii părinţi sunt conştienţi că este benefic pentru minor ca acesta să ţină legătura şi că mama reclamantă şi în mare parte sunt şi de accord cu privire la modul concret de stabilire acestui program de vizitare, respective în privinţa sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun a celorlalte vacante în afară de cea de vară şi a convorbirilor telefonice ale mamei cu minorul, dar divergentele dintre părţi apar în ceea ce priveşte perioada  vacanţei de vară, în care mămica doreşte ca jumătate să o petreacă cu copilul, inclusive să îl poată duce pe acesta în străinătate în această perioadă.
Într-un final deşi programul s-a stabilit a fi :
- În prima zi de Crăciun, între orele 9 – 19 şi în a doua zi de Paşti, între orele 9 – 19, reclamanta să ia copilul la domiciliul sau, cu obligaţia de a-l adduce înapoi
- În ultimele 2 săptămâni din luna iulie şi primele 2 săptămâni din luna august reclamanta să ia copilul la domiciliul sau sau în alte locaţii reprezentând destinaţii de vacant ( atât la ţară, cât şi în straintate ) , cu obligaţia de a-l aduce înapoi
- În prima jumătate a celorlate vacanţe, reclamanta  să ia copilul la domiciliul sau, cu obligaţia de a-l aduce înapoi

Reclamanta să poată coresponda cu minorul oricând prin orice mijloace, în limita programului acestuia
Din păcate acest program nu este respectat nici măcar în limita posibilităţilor mamei care fiind în străinătate nu îl poate urmări cu stricteţe, dar în acest caz fiind refuzate până şi apelurile telefonice, comunicarea online nefiindu-i permisă copilului.
Accesul fiind blocat chiar şi la scoala copilului unde este spaţiu public, primind ameninţări din partea fostului soţ, astfel apelând la protecţia copilului pentru a avea acces la copil şi în afara programului stabilit.

Prin urmare sfatul nostru ar fi să deschideţi un nou proces şi să cereţi program de legături personale prin intermediul calculatorului ( skype ), deasemenea cereţi program de legături personale în vacant şi puteţi cere şi de paşte, crăciun alternative câte o săptămână să luaţi copilul la dumneavoastră în străinătate.
Dacă sunt resurse financiare se pot rezolva, dar foarte multe depend însă de judecător.Copilul are nevoie de ambii părinţi, noi la A.R.P.C.C considerăm că în situaţia copiilor cu părinţi locuind în ţări diferite copilul ar trebui să petreacă majoritatea vacantelor mici şi o proporţie mare din vacanţa de vară la domiciliul şi în grija părintelui nerezident.Dar nu suntem încă siguri că şi instanţele romane vor înţelege necesitatea copilului de a avea relaţii personale cu ambii părinţi.
De asemenea puteţi cere să vi se încuviinţeze ca de ori câte ori veniţi în ţara să aveţi un program extins, să vi se încuviinţeze vizitarea copilului la şcoală, etc.
Dar trebuie să cereţi explicit aceste lucruri pentru că instant nu da cu de la sine putere.

ref.[ngo3485]
Colectivul. A.R.P.C.C

2ND EDIT 09.11.2015:
Vedeti si aceste 2 sentinte:

ambele vorbesc de interactiune la distanta, regulata, prin skype


miercuri, 4 noiembrie 2015

Timpul parental şi reşedinţa alternantă 10 mituri des întâlnite ( Partea a 2-a )



Prima versiune a acestui articol a apărut în revista The Nebraska Lawyer în ianuarie 2013. O copie a acestui articol poate fi descărcată aici

Aceasta este partea a 2-a.


Articol de Dr. Linda Nielsen, Jan 2013
Traducător: Liviu Costin Badiu

3. Majoritatea infanţilor şi bebeluşilor devin mai iritabili sau prezintă alte semne de neadaptare atunci când petrec nopţi alături de taţii lor. Dat fiind acest fapt, ar trebui ca infanţii şi bebeluşii să petreacă foarte puţine nopţi sau niciuna alături de taţi.

Există numai şapte studii ce au evaluat infanţii şi preşcolarii care au dormit peste noapte şi cei care nu au dormit peste noapte la unul din părinţi. Nici un studiu nu a găsit vreo diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte iritabilitatea sau alte măsuri de neadaptare asociate cu dormitul peste noapte în sine. Având în vedere confuzia şi dezbaterile pe această problemă, se merită furnizarea mai multor detalii despre aceste studii.

Patru studii au fost realizate acum 15-21 ani. Primul studiu a evaluat 25 de copii cu vârsta între 1 şi 5 ani ce trăiau o jumătate din timp cu un părinte, o jumătate cu celălalt părinte. După un an acei copii al căror comportament şi a căror dezvoltare se înrăutăţise erau aceia care aveau părinţi violenţi, alcoolici, neatenţi sau inapţi. Cercetătorii au mai remarcat anumite lucruri :

“Cea mai surprinzătoare descoperire a fost că, copii sub vârsta de 3 ani erau capabili să se ocupe de multele tranziţii pe parcursul aranjamentelor custodiei comune.” (5)

Cel de-al doilea studiu cuprindea 25 copii sub vârsta de 2 ani şi 120 copii cu vârsta cuprinsă între 2 şi 5 ani în momentul în care părinţii erau separaţi. Patru ani mai târziu, acei copii care petrecuseră 30% din timp cu taţii lor se descurcau mai bine pe plan emoţional, psihologic şi comportamental. În plus, 40% din copiii care nu îşi petrecuseră timpul peste noapte cu taţii lor înainte de a împlini 3 ani nu mai aveau nici un contact cu ei – o pierdere care avea loc doar pentru 1.5% din cei care îşi dormeau regulat peste noapte cu tatăl. (6)

Cel de-al treilea studiu compara infanţii cu vârste între 12 şi 20 luni: aceia care petreceau oricât de puţin timp peste noapte cu taţii lor, aceia care nu-şi petreceau deloc timpul peste noapte, şi aceia care locuiau cu părinţi căsătoriţi. Infanţii au fost grupaţi ca având un ataşament sigur, ocolitor, ambivalent sau dezorganizat faţă de mamă. Un an mai târziu, 85% din aceştia au fost evaluaţi din nou. Indiferent de tipul familiei, infanţii ataşaţi mai puţin sigur aveau mame care nu îşi dădeau tot interesul pentru nevoile lor. Şi nu existau nici un fel de diferenţe semnificative în clasificările pe baza ataşamentului între acei infanţi care îşi petreceau timpul peste noapte şi aceia care nu făceau acest lucru. (7)

Cel de-al patrulea studiu cuprindea 18 copii cu vârste între 3 şi 5 ani. După o perioadă de 2 ani, acei copii care locuiseră cu taţii lor 10 zile pe lună erau mai stabili din punct de vedere emoţional şi nu erau cu nimic diferiţi din punct de vedere social sau comportamental faţă de copii din familiile intacte. În plus, numărul celor care locuiau atât de mult cu taţii lor a crescut de la 25% la 38% pe parcursul celor 2 ani. (8)

Două studii au fost efectuate recent. În mod interesant, acel studiu care nu a fost revizuit de alţi specialişti şi nici publicat într-un jurnal academic înainte de a fi lansat de Guvernul Australian. Acesta a stârnit o atenţie considerabilă printre psihologi, avocaţi şi legiuitori fiind citat ca dovadă faptul că petrecerea timpului peste noapte alături de un singur părinte ar putea fi dăunătore pentru copii mici. (9)
Limitările acestui raport au fost enumerate de către un număr de cercetători renumiţi. (10) *

Notă de subsol:

* De exemplu, numărul eşantioanelor în câteva grupuri erau foarte mici şi marea majoritate a părinţilor acestor copii nu au fost niciodată căsătoriţi unul cu celălalt. 

Lăsând deoparte aceste limitări, pentru copii aparţinând grupului de vârstă 2-5 ani, existau foarte puţine diferenţe între cei care nu îşi petreceau nopţile la unul din părinţi şi cei care îşi petreceau nopţile. Rezultatele medii erau cam aceleaşi în ceea ce priveşte iritabilitatea, sănătatea la nivel global, monitorizarea mamei copiilor, reacţii negative faţă de străini, grijile faţă de dezvoltare, probleme de comportament, stabilitatea emotivă şi persistenţa.

Copii cu vârsta între 4 şi 5 ani care îşi petreceau nopţile la unul din părinţi mai mult de 9 nopţi pe lună aveau un grad de deficit de atenţie mai sporit, conform spuselor mamelor lor. Dar acest lucru poate fi la fel de bine legat de sexul copilului decât de dormitul peste noapte. Adică, băieţii erau mai predispuşi decât fetele să rămână frecvent peste noapte iar băieţii, în general, sunt mai predispuşi decât fetele să aibe deficit de atenţie. (11)

Studiul cel mai corect din punct de vedere metodologic este realizat în cadrul Universităţii Yale şi face parte dintr-un proiect aflat în derulare. Acest studiu a evaluat 132 copii cu vârste cuprinse între 2 şi 6 ani ai căror părinţi divorţaţi sau niciodată căsătoriţi s-au despărţit. Dintre aceştia, 31% au petrecut o noapte pe săptămână cu taţii lor, 44% mai mult decât o noapte şi 25% nici o noapte. Pentru copii cu vârste cuprinse între 2 şi 4 ani, cei care dormeau peste noapte la unul din părinţi nu erau cu nimic diferiţi faţă de cei care nu dormeau peste noapte în ceea ce priveşte insomniile, anxietatea, agresivitatea sau introvertirea ( teama faţă de contactul social ar fi un alt termen la care m-am gândit ). În ansamblu, diferenţele erau mici. Pentru copii cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, însă, cei care dormeau peste noapte şi cu tatăl aveau mai puţine probleme faţă de ceilalţi – în special fetele. Precum au concluzionat cercetătorii :

“ Dormitul peste noapte cu tatăl nu a determinat beneficii sau distres copiilor şi în mod cert s-a dovedit benefic pentru cei cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani “ (p. 135). (12)

Studiul final a evaluat 24 copii cu vârste între 1 şi 6 ani care au dormit peste noapte la o medie de 8 seri pe lună. Aproape 55% au fost clasificaţi ca având un ataşament nesigur faţă de mama lor, ceea ce e un procentaj mai mare faţă de media de 33% din populaţia generală. Vârsta la care dormitul peste noapte [cu tatăl] a început şi conflictul dintre părinţi nu se corelau cu aceste clasificări, dar atenţia sau lipsa de atenţie din partea mamelor erau. (13)

Luate împreună, aceste şapte studii nu sprijină afirmaţia cum că dormitul peste noapte al copilului cu părintele nerezident are vreun impact negativ asupra infanţilor sau preşcolarilor.

4. Majoritatea copiilor vor să trăiască cu un singur părinte şi să aibă un singur cămin. Timpul parental petrecut în reşedinţe alternante nu îşi merită bătaia de cap, potrivit multor copii. Marea majoritate a copiilor care au trăit cu mamele lor după divorţul părinţilor le-a displăcut să petreacă atât de puţin timp cu taţii lor. (14)

În contrast, marea majoritate a copiilor care au trăit într-un aranjament de tip reşedinţă alternantă au spus că inconvenienţa trăitului în două cămine s-a meritat –în primul rând pentru că erau capabili de a menţine relaţii puternice cu ambii părinţi. (15)

5. Atunci când există un conflict verbal puternic între cei doi părinţi, copii o duc mai bine când timpul petrecut cu tatăl lor este limitat. Pentru că petrecerea unui timp îndelungat cu tatăl lor creşte conflictele între părinţi, copii aflaţi în custodie comună fizică sunt de cele mai multe ori prinşi în mijlocul conflictelor.

Cu excepţia unui tipar regulat de violenţă fizică, marea majoritate a studiilor nu susţin aceste credinţe. (16-18)

În familiile căsătorite şi în familiile divorţate, conflictul dintre părinţi se corelează în general cu rezultate mai proaste pentru copii. Totuşi, în ceea ce priveşte custodia şi conflictul, trei descoperiri ies în evidenţă.

În primul rând, conflictul rămâne în general ridicat în familiile situate într-un aranjament de tip custodie unică decât în cele ce sunt într-un aranjament de tip custodia comună conflictul fiind amplificat în special dacă timpul de îngrijire parentală nu este împărţit în mod relativ egal.

În al doilea rând, majoritatea copiilor nu sunt expuşi la un număr mai mare de conflicte în familiile aflate într-un aranjament de tip custodie comună decât în familiile aflate într-un aranjament de tip custodie unică

În al treilea rând, majorităţii copiilor aflaţi într-un aranjament de tip custodie comună fizică ori a acelora care îşi văd tatăl în mod frecvent le este mai bine din punct de vedere al indicatorilor de bunăstare chiar şi atunci când părinţii lor sunt într-un permanent conflict

Cu alte cuvinte, menţinerea unor relaţii puternice cu ambii părinţi ajută la diminuarea impactului negativ a conflictelor dintre părinţi.

6. Numărul conflictelor ar trebui să fie un factor primar când vine vorba de alocarea timpului parental. 

Dacă nu există o istorie de abuzuri fizice sau violenţă fizică, pentru motivele prezentate mai sus, conflictul verbal intens nu ar trebui folosit ca motiv pentru a limita timpul parental.

Nu numai că mare parte din acest conflict se poate reduce prin modul în case sunt structurate programele de creştere şi educare a copiilor, dar conflictul scade în general până la sfârşitul primului an după divorț, sau separare. În special pe durata negocierilor custodiei, conflictul nu este un prezicător de încredere al viitoarelor conflicte. Mai mult, conflictul verbal este asociat cu mai puţine rezultate negative pentru copii decât situația în care copilul petrece prea puţin timp alături de taţi. (19), (20)

7. Ambii părinţi trebuie să fie de comun acord să împartă reşedinţa parentală, în caz contrar aceste familii se vor dezbina. Aranjamentele de tip custodie comună fizică eşuează dacă sunt rezultatul medierii, procesului în instanţă sau a unei tranzacţii avocaţionale. Aceste aranjamente au şansă de reuşită doar un grup mic, auto-selectat de părinți care sunt foarte cooperanți şi în cadrul căruia nu există conflict sau conflictul este minim.

Din studiile care au examinat modul în care au ajuns părinţii în a subscrie un plan parental care să implice reşedinţă alternantă, reiese că între 20% şi 85% din părinţi nu au fost, iniţial, dispuşi să împartă reşedinţa părinţilor.

Pentru multe familii în care copii locuiau alternativ cu ambii părinţi fără probleme de acomodare, planul parental era un compromis la care părinţii au ajuns cu ajutorul mediatorilor ori prin , procese soluționate în instanță sau tranzacţii avocaţionale. (21)

8. Majoritatea familiilor cu rezidenţă comună eşuează. 
Copii ajung să trăiască cu un singur părinte oricum.
Studiile au arătat că între 2 şi 4 ani după divorţ, între 65% și 90% dintre aceste familii încă împărţeau rezidenţa comună. (22)

9. Calitatea relaţiilor copiilor cu taţii lor nu este legată de cât de mult timp petrec împreună după divorţ.

Timpul necesar a fi petrecut alături de tată, în special timpul care nu este limitat doar la weekend-uri sau la alte fragmente mici de timp, este strâns asociat cu calitatea şi rezistenţa relaţiei tată-copil. Acest tip de timp parental petrecut alături de tată este extrem de corelat cu rezultate pozitive pentru copii cu părinţi divorţaţi. (23), (24)

10. Există studii ştiinţifice care arată că copiilor le-ar fi mai bine dacă ar locui cu un singur părinte

Luând în considerare vastele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice ce resping aceste 10 mituri, este bine de amintit că oamenii întotdeauna vor găsi un studiu care va sprijini fiecare mit în parte. Unele studii pot fi bazate pe informaţii vechi. Alte studii sunt incorecte din punct de vedere al metodologiei utilzate.

Câteodată diferenţele care nu sunt semnificative din punct de vedere statistic sunt catalogate ca fiind “un trend”, sau “diferență semnificativă” sau că “ar sugera”. Este important de știut că toate studiile au anumite limitări, incluzând acelea citate în acest review.

Totuşi folosind motoarele de căutare din librăriile universităţilor se pot găsi acele articolele revizuite recent în jurnale academice de prestigiu iar aşa maximizăm şansele de a găsi un consens general printre cei mai respectaţi cercetători. Prin împărtăşirea acestor cercetări cu legislatorii, psihologii, judecătorii şi avocaţii, ne putem asigura că părinţii divorţaţi şi copii lor vor fi ajutaţi mai bine.


Note de final

* Articolul de mai sus se bazează pe un număr de 64 de articole publicate în reviste de specialitate. Datorită constrângerilor legate de spaţiu doar o treime din aceste referinţe au fost enumerate în acest articol.



ref.[ngo1010][2]
Colectivul ARPCC

marți, 3 noiembrie 2015

Timpul parental şi reşedinţa alternantă 10 mituri des întâlnite ( Partea intai )



Acesta este prima parte, partea a 2-a v-a fi postata maine 4.11.2015
Prima versiune a acestui articol a apărut în revista The Nebraska Lawyer în ianuarie 2013. O copie a acestui articol poate fi descărcată aici

Articol de Dr. Linda Nielsen, Jan 2013
Traducător: Liviu Costin Badiu


Despre autoare
Linda Nielsen a fost numită conducător al catedrei de psihologie a adolescenților şi psihologie educaţională al universităţii Wake Forest din Carolina de Nord acum 36 de ani. Ea are o experiență de neegalat în domeniu și a văzut multe capricii și mode apărând și stingându-se. Ea este autor a cinci cărţi a câtorva zeci de articole şi scurte comentarii publicate în reviste de specialitate precum comentariul de mai jos publicat în revista The Nebraska Lawyer în ianuarie 2013.
Expertiza şi cercetările sale sunt legate de locuinţa alternantă pentru copiii provenind din familii divorţate cu accent pe relaţia tată-fiică şi pe legislaţia din domeniul custodiei. Concluziile sale, după mai bine de 30 de ani de cercetări în domeniul custodiei comune fizice, au fost prezentate către Asociaţia Mediatorilor de pe lângă instanţele de familie dar și la Conferințe privitoare la Dreptul Familiei din statele central-vestice ale SUA, fiind publicate în Jurnalul American de Drept al Familiei și în Jurnalul privitor la Divorț și Recăsătorie.


Care este cel mai bun plan parental pentru copiii care trec prin experienţa divorţului? Ar trebui bebeluşii şi infanţii să petreacă noaptea cu părintele nerezident?

Dacă nu, de ce? Dacă da, cât timp? Daca nu, de ce? Daca da, cat timp?

Este custodia comună fizică (locuinţa alternantă) mai benefică decât situaţia în care copilul locuieşte cu doar unul dintre părinţi petrecând relativ puţin timp cu celălalt părinte, în general anumite weekenduri?

Nu este oare custodia comună fizică un aranjament câştigător doar pentru un mic grup de părinţi cu nivel de socio-economic ridicat (venituri mari, educaţie superioară) care au o relaţie cooperativă, fără conflicte şi care reuşesc să se înţeleagă fără să fie nevoie să apeleze la mediatori, procese sau tranzacţii avocaţiale?
Deoarece cele mai multe mame se ocupă în procent de 80% de creşterea şi educarea copiilor anterior divorţului nu ar fi normal ca minorii să locuiască în aceiaşi proporţie cu ele după divorţ?

Întrebări ca cele de mai sus generează foarte multe dezbateri printre jurişti, legiuitori şi profesioniştii în sănătatea mentală. Din păcate aceste întrebări generează mituri şi concepţii false care deseori sunt prezentate ca fiind opinii avizate la conferinţe şi seminarii, pe internet sau în articole cu caracter neacademic (de popularizare).
În cel mai bun caz, aceste mituri exagerează rezultatele unor studii ştiinţifice selectând doar acele studii ce par să susţină anumite puncte de vedere. În restul cazurilor aceste articole nu au nici un fel fundament ştiinţific. Din păcate aceste concepţii greşite, care nu au nici o susţinere teoretică în cercetări ştiinţifice care să respecte metodologiile de cercetare (şi care deci să fie relevante din punct de vedere statistic) au o influenţa foarte mare asupra sentinţelor privitoare la custodia copilului şi asupra legislaţiei din domeniu.

Prin cercetări ştiinţifice corecte din punct de vedere metodologic mă refer la studii în care s-a făcut o analiză cantitativă a datelor pentru a se asigura relevanţa din punct de vedere statistic şi care au fost publicate în reviste de specialitate fiind revizuite de alţi specialişti ca parte din procesul de publicare. Din păcate specialiştii care au realizat astfel de studii nu s-au preocupat în a distribui aceste informaţii către ceilalţi profesionişti interesaţi (avocaţi, psihologi, legiuitori) sau cu părinţii implicaţi în divorţ.

Ca urmare o mână de studii (de cele mai multe ori depăşite sau care au serioase probleme de credibilitate din punctul de vedere al metodologiei) sunt diseminate cu titlul de „informaţie credibilă”. În prezenta lucrare extrem de condensată voi încerca să prezint studii ştiinţifice de marcă care demontează principalele zece mituri (preconcepţii) privitoare la custodia asupra copiilor.

1. Este mai bine pentru copii dacă timpul pe care părinții divorţaţi îl petrec cu copiii este proporţional cu timpul pe care aceştia îl petreceau îngrijind copiii anterior divorţului.

Această perspectivă cunoscută ca "regula aproximării”nu se bazează pe cercetări corecte din punct de vedere metodologic. Această opinie este discutabilă -fiind un punct de vedere care a fost combătut în revistele academice. O bună analiză a acestei concepţii greşite a fost dată de către profesorul

Richard Warshak în articolul din revista `Baltimore Law Review` (1)

Câteva aspecte ar trebui luate în considerare cu privire la această regulă a aproximării. În primul rând cele mai multe cupluri îşi împart mult mai echilibrat timpul petrecut cu îngrijirea copiilor. Taţii care lucrează petrec aproximativ 60 de minute cu copiii în zilele lucrătoare în timp ce mamele care lucrează petrec aproximativ 90 de minute. Dacă ar fi să aplicăm regula aproximării asta ar implica faptul că după divorţ copii ar trebui să doarmă aproximativ 120 de nopţi cu aceşti taţi.(2)

Taţii cu vârsta sub 30 de ani se ocupă de îngrijirea copilului doar cu 45 minute mai puţin decât mamele în zilele lucrătoare. Două studii naţionale relevante din punct de vedere statistic realizate pe 2000 de părinţi, au concluzionat că taţii petrec în medie 33 de ore pe săptămână în timp ce mamele petrec în medie 50 de ore pe săptămână îngrijind copiii. Copiii cu vârsta de sub 6 ani necesită de 3 ori mai mult timp de îngrijire decât copiii cu vârste mai mari. Şi oricare dintre cei doi părinţi ajunge acasă mai repede sau lucrează mai puţin timp se va ocupa mai mult de copil.

Cu cât mai mult timp lucrează mamele în afara gospodăriei cu atât mai mult timp se ocupă taţii de îngrijirea copiilor. Mamele care sunt mai predispuse să stea acasă pentru a se îngriji de copiii preşcolari sunt acele mame care sunt mai puţinneeducate şi care nu ar putea să câştige suficient pentru a plăti grădiniţa.

În al doilea rând aranjamentele pe care le fac părinţii sunt aranjamente temporare nefiind intenţionate a rămâne neschimbate până la vârsta majoratului copilului, aşa cum sunt sentinţele privitoare la custodia copiilor.

În al treilea rând orele de îngrijire a copilului nu sunt sinonime cu parentingul. Faptul că unul dintre părinţi petrece mai mul timp cu copilul nu înseamnă că celalalt părinte se ocupă mai puţin de creşterea copilului sau că prezenţa sa zilnică este mai puţin benefică sau necesară copilului.

2. Bebeluşii şi infanţii au o “figură primară de ataşament” de care se ataşează mai puternic şi la o vârstă mai fragedă decât celălalt părinte. Dat fiind acest fapt, aceştia nu trebuie să fie prea mult timp separaţi de părintele primar – şi în special să nu petreacă nopţi alături de tată, decât în anumite condiţii, pentru perioade scurte de timp.

Părerea predominantă printre majoritatea cercetătorilor ce studiază ataşamentul parental şi experţii în dezvoltarea copilului este că nu există doar o singură “figură de ataşament”. În schimb, infanţii dezvoltă, aproximativ în acelaşi timp, un ataşament puternic faţă de ambii părinţi.

Indiferent de preferinţele iniţiale pe care infanţii le pot avea faţă de unul din părinţi, acestea dispar după vârsta de 18 luni. Dar asta nu înseamnă că toţi cercetătorii sunt de acord cu acest punct de vedere.

Cu toate acestea, recentele cercetări ştiinţifice subminează convingerile tradiţionale despre părinţii primari şi secundari – convingerea că relaţia unui infant cu mama sa este mult mai vitală decât cea cu taţii. (3), (4)




ref.[ngo1010]
Colectivul ARPCC