Cum afectează tensiunile din cuplu dezvoltarea copiilor

Acest articol il puteti gasi la adresa originala aici

Copiii învaţă ceea ce fac părinţii lor, cum reacţionează când sunt stresaţi, obosiţi sau veseli, cum îşi rezolvă problemele de zi cu zi, şi mai ales, copiii învaţă din modul în care părinţii îşi gestionează relaţia de cuplu. Relaţia de cuplu este primul model de dragoste, afecţiune, respect şi comunicare pe care îl au copiii. Este modul în care învaţă ce este iubirea. Este responsabilitatea noastră ca şi părinţi să conştientizăm rolul pe care îl avem şi să depunem efortul de care este nevoie pentru ca relaţia de cuplu să se dezvolte sănătos atunci când ambii parteneri îşi doresc acest lucru. Mulţi părinţi au convingerea că copilul este prea mic să „ştie şi să înţeleagă” ce se întâmplă între adulţi, însă în realitate de când sunt bebeluşi, copiii sunt afectaţi direct de experienţele emoţionale dintre părinţi, pozitive şi negative.

Copiii vor prelua atât trăsăturile pozitive ale părinţilor, cât şi trăsăturile lor negative. Comportamentul tău este model pentru copil şi îl poţi învăţa valorile relaţiei de cuplu prin calitatea relaţiei tale de cuplu; copilul are nevoie de un model pozitiv de intimitate, preocupare faţă de partener, modul în care îşi trăiesc timpul petrecut împreună, exprimarea aprecierii şi afecţiunii şi cum îşi gestionează diferenţele individuale dar şi conflictele.

Conflictele şi tensiunile permanente nerezolvate sănătos dintre părinţi, manifestate în moduri diferite, prin ţipete, certuri, învinovăţire, sarcasm, ironie, agresivitate verbală („nu eşti bun/ă de nimic”), critică („eşti egoist/ă”), manipulare, ameninţare, intimidare, răceală şi indiferenţă faţă de partener, au consecinţe negative asupra dezvoltării şi sănătăţii emoţionale a copilului. Copilul care trăieşte într-un astfel de mediu dezvoltă tulburări emoţionale, cum ar fi anxietate („o să mi se întâmple ceva rău”, „relaţiile se sfârşesc”), depresie („nu sunt suficient de bun”), insomnii, nesiguranţă şi neîncredere („o să eşuez”, „voi greşi cu siguranţă”), dificultăţi de ataşament (frica de respingere şi teama de abandon) şi tulburări din sfera comportamentală, agresivitate, violenţă fizică şi verbală.

Copiii observă comportamentul părinţilor şi învaţă modelul lor de gestionare a conflictelor.Cel mai mare impact negativ asupra copilului îl are situaţia în care părinţii au un conflict pe care nu îl rezolvă adecvat şi,  cu cât durata tensiunilor este mai mare, cu atât creşte riscul impactului negativ asupra copilului. Din fericire, atunci când copilul observă cum adulţii îşi rezolvă şi gestionează pozitiv situaţia conflictuală, fără atac la persoană, criticism, agresivitate sau răceală, retragere, învaţă un mod pozitiv de relaţionare în cuplu care va fi preluat şi transferat în relaţia lui viitoare de cuplu când va fi adult, ceea ce scade semnificativ riscul divorţului. Este imperativ ca părinţii să înveţe să-şi controleze emoţiile în prezenţa copilului/copiilor şi să înveţe să îşi gestioneze sănătos divergenţele şi conflictele.  Subiectele sensibile şi dificile trebuie discutate în intimitate sau dacă este nevoie să solicite sprijinul unui mediator.

Atunci când există o divergenţă sau o dispută între părinţi este important să i se dea copilului câteva informaţii despre ce se întâmplă între părinţi. Informaţiile trebuie să fie scurte („discutăm un subiect important pentru familia noastră şi împreună căutăm cea mai bună soluţie pentru noi”) şi copilul trebuie reasigurat că nu există o ameninţare a ruperii relaţiei. Nu este necesară oferirea unor detalii emoţionale şi a unor explicaţii lungi. Copilul are nevoie să simtă că părinţii rezolvă o problemă şi că el este iubit.

Nu critica celălalt părinte faţă de copil. Copilul îşi iubeşte ambii părinţi, se identifică cu amândoi şi reacţionează personal când unul dintre părinţi este criticat şi blamat. Acest tip de comportament poate duce la scăderea încrederii pe care o are în el. Diferenţele individuale dintre cei doi părinţi trebuie respectate şi aşa copilul învaţă şi el să aprecieze diferenţele individuale la ceilalţi şi să empatizeze cu ceilalţi. O mare atenţie trebuie acordată faptului de a NU încuraja copilul „să ia partea” unui părinte sau să se alieze cu un părinte pentru a-i câştiga aprobarea sau de teama de a nu îl dezamăgi. Copilul poate să simtă vină, respingere sau abandon faţă de celălalt părinte ceea ce este nesănătos pentru el pentru că îi dă un sentiment de insecuritate şi nesiguranţă. Şi învaţă şi un mecanism nesănătos de rezolvare a problemelor în care numai unul are „dreptate” şi celălalt este vinovatul sau cel care greşeşte. Evitaţi să cădeţi tentaţiei de a face confidenţe copilului în legătură cu conflictul pe care l-aţi avut cu partenerul.  Este extrem de dăunător pentru copil. El nu este adult şi are nevoie să audă şi să vadă că problemele le rezolvi şi că se poate baza pe tine ca părinte. Astfel îl faci părtaş la o experienţă emoţională pentru care nu are resurse şi de care nu este responsabil.

Referințe:

Beck, A., (2012). Iubirea nu este de ajuns. Cum rezolvi problemele de cuplu cu ajutorul terapiei cognitive. Editura Trei.

Bushong, C. (2008). Şapte greşeli prosteşti pe care oamenii inteligenţi le fac în relaţia de cuplu. Editura Curtea Veche.

ref.[ngo4454]
Colectivul ARPCC