Alienarea parentală

Alienarea parentală

O copie a acestui articol poate fi descărcată aici:

https://goo.gl/WFO2hg

Când părinţii sunt înstrăinaţi (alienați) de copiii lor, ia naştere o serie de reacţii, unii sunt furioşi, în vreme ce alţii se simt neajutoraţi. Pe de altă parte, un procent descoperă în sine o forţă care îi transformă  în susţinători înflăcăraţi a cauzei părinţilor respinşi, dar, în egală măsură, mulţi sunt secătuiţi atât fizic cât şi financiar. Unii părinţi îşi pun întrebarea: când este în regulă să renunţ? În mod cert, părinţii înstrăinaţi (la care ne putem referi cu numele de părinţi respinşi) sunt nişte părinţi îndureraţi. În  2002, dr. Richard Gardner scria: “Pentru unii dintre părinţii înstrăinaţi durerea continuă este comparabilă cu o moarte în viaţă. Din păcate, pentru mulţi dintre părinţii respinşi, suferinţa nu încetează niciodată.

Cei mai mulţi dintre dumneavoastră au auzit de ”Cele Cinci Trepte ale Suferinţei”, de Elisabeth Kubler-Ross. Prima dintre acestea este negarea. Negarea reprezintă refuzul de a accepta realitatea. După cum sublinia dr-ul Gardner (2002), negarea realităţii este fără îndoială un mijloc ineficient de a face faţă unei situaţii. De fapt, negarea este în genere considerată a fi un mecanism de apărare, unul inadecvat, ineficient şi cu implicaţii patologice. Cu siguranţă că nu este uşor să negi că eşti un părinte respins. Cu toate acestea, uneori poate părea mai uşor să negi că într-adevăr ţi se întâmplă. Pentru a nu fi nevoiţi să accepte situaţia, unii părinţi se dau bătuţi. Studiile arată că unii dintre părinţii respinşi, aidoma victimelor violenţei domestice, devin pasivi. (Kopetski, 1998).

Furia este o altă etapă în felul în care oamenii reacţionează la durere. Totuşi, furia ascunde decepţie, pierderea puterii şi a controlului asupra unei situaţii sau a unei întâmplări. Fără îndoială, părinţii înstrăinaţi se înfurie când cazurile le sunt respinse, iar cauza lor este luată în derâdere. A treia etapă este negocierea. De exemplu, un părinte care negociază poate avea impresia că dacă se străduieşte îndeajuns sau spune ceea ce copilul său şi-ar dori să audă, acesta îşi va schimba brusc părerea. Locul 4 îl ocupă depresia. Gândurile părinţilor sunt acaparate de sentimentul vinovăţiei, de deznădejde şi de disperare. Cea de-a cincea etapă o constituie acceptarea. În mod cert, părinţii respinşi nu acceptă cu inima uşoară impasul în care se află, dar pot fi nevoiţi să renunţe la luptă”. Mai exact, unii pot alege să o facă treptat.

Cu menţiunea că este esenţial să ne aplecăm asupra semnificaţiei renunţării. Să renunţi nu înseamnă să rupi orice legătură, ci să înţelegi că nu poţi deţine controlul asupra cuiva. Făcând legătura cu înstrăinarea parentală, nu îţi poţi obliga fostul soţ sau fosta soţie să îngroape securea. În al doilea rând, să te desprinzi nu înseamnă să negi, ci să accepţi. Acceptarea reprezintă înţelegerea faptului că fostul partener refuză să împartă creşterea copilului. Unii dintre părinţii înstrăinaţi îşi propun să îşi întoarcă copilul împotriva celuilalt părinte în mod constant şi nimic nu le stă în cale. Această regretabilă, dar de netăgăduit realitate este descrisă într-un studiu conform căruia “este posibil ca o mică parte dintre părinţii care suferă de tulburări de personalitate sau mentale să ignore hotărârile judecătoreşti şi să-şi petreacă timpul storcându-l pe celălalt părinte de bani şi de energie” ( Jaffe et al. 2010). Nu este exclus ca dumneavoastră sau una dintre persoanele dragi dumneavoastră să se regăsească în această mică parte.

De asemenea, părinţii se pot afla în situaţia de a fi învinovăţiţi pentru propria respingere- învinovăţiţi nu doar de către familie şi prieteni, dar chiar şi de către societate. În fond, nimănui nu-i place să arate cu degetul. Nu este  în  concordanţă cu eticheta socială. După părerea dr-ului Richard Warshak (2011), să dai vina pe ambii părinţi pentru o problemă de educaţie, când este clar că unul dintre ei poartă o vină mai mare pentru comportamentul distructiv al copilului, este o încercare  sortită eșecului de a simula echilibrul şi de a scoate ţapi ispăşitori .

Când este un moment potrivit pentru a renunţa? Înainte de toate, este o alegere personală. Dr-ul Warshak subliniază în cartea sa , “Divorţuri urâte”( Divorce Poison), apărută în 2010, că părintelui în cauză i se poate părea că nu are altă soluţie decât să renunţe la încercările susţinute de a rezolva problema, atrăgând atenţia în felul următor: Mă limitez la a-i îndemna pe toţi părinţii şi pe toate rudele înstrăinate, precum şi pe consilierii care lucrează cu aceste familii să nu se grăbească să fluture steagul alb al renunţării”. Acesta pune la dispoziţie şapte sugestii care vin în sprijinul ideii de renunţare. Una dintre sugestii poate fi aplicată atunci când au fost epuizate toate căile legale de a îmbunătăţi situaţia.

Din păcate, unii dintre părinţi s-au lovit de acest zid. După cum menţiona dr. Amy Baker:” părinţii înstrăinaţi nu respectau hotărârilor judecătoreşti, iar avocaţii fie nu erau interesaţi, fie nu erau în stare să-l facă pe părintele înstrăinat să se supună. Din câte se pare, odată ce părintele înstrăinat ajungea la concluzia că acesta era şi cazul lui, nesupunerea era la ordinea zilei. Părinţii respinşi ştiu foarte bine că nesupunerea dă roade. Cea de-a doua sugestie pe care o face dr. Warshak presupune ca: ”fostul sau fosta să fie atât de deviat(ă) încât bătălia  continuă să-i împingă la violenţă împotriva copiilor, a ta sau a altor membrii ai familiei”. Evident, nu toţi părinţii dispun de resursele necesare pentru a continua bătălia.

În concluzie, dacă vi se întâmplă să întâlniţi un părinte respins, ar putea fi de bun augur să trataţi cu delicateţe suferinţa prin care acea persoană trece. Etapa în care se află în ceea ce priveşte suferinţa diferă de la părinte la părinte. Nici trăirile acestora nu pot fi comparate. Unii se pot simţi descurajaţi, abătuţi şi deprimaţi, în vreme ce alţii se pot simţi furioşi sau revoltaţi. Dacă părintele a citit de curând despre înstrăinarea parentală şi a descoperit că nu este singurul care se confruntă cu această problemă năucitoare a respingerii, acesta s-ar putea simţi uşurat. Este posibil ca părinţii să se simtă depăşiţi de situaţie, decepţionaţi şi bulversaţi. Dacă umblă de 15 ani prin tribunale, este posibil să se simţă neajutoraţi şi circumspecţi. Când propriile familii îi învinovăţesc, aceştia pot deveni retraşi şi nepăsători. Indiferent de etapa în care se află sau de sentimentele care însoţesc durerea provocată de înstrăinarea parentală, părinţii respinşi au nevoie să fie înţeleşi, respectaţi şi lăsaţi să-şi exprime bucuria.

 

Traducator: Luiza Mahonea Corector: Hnatiuc Florin [ngo3321]