De ce taţii vor fi mereu importanţi

Azi este ziua tatălui … ARPCC “sărbătorește” această zi cu un mic articol scris de către d-na Kathleen Parker pe June 17, 2011 în ziarul Washington Post.

Puteți vizualiza și articolul scris de voluntarii ARPCC prin 2010  https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Tat%C4%83lui

Cred că semnificația zilei tatălui  (total necunoscută în România, dacă este să comparăm cu ziua de 8 martie care este de facto ziua mamei) este aceea că un copil are nevoie de ambele modele parentale pentru a crește ca un om frumos. Cu plusuri și minusuri, fiecare dintre cele două figuri de atașament ale copilului îl ajută să se formeze (în oglindă sau prin opoziție). Absența uneia dintre aceste două repere se corelează negativ cu o serie de probleme de sănătate  fizică si mentală pentru copii. Or, în prezent, 1 din 4 copii din Europa și din România sunt "predestinați" ca în urma unei separări a familiei, să piardă (la nici 3 ani după separare) orice legătură cu unul dintre părinți (de obicei tatăl) și cu întreaga familie extinsă a acelui părinte.  Această pierdere se întamplă atât datorită “alienării parentale” cât mai ales datorită "dezangajării parentale” – fenomene stimulate de o legislație și mai ales, de o jurisprudență extrem de învechite.

Munca ARPCC (și mulțumim pentru contribuție tuturor voluntarilor ARPCC, femei și bărbați deopotrivă) este făcută cu scopul de a reduce acest procent (de 25%) la undeva sub 10% (prin anul 2020, sperăm noi). Pentru aceasta trebuie să continuăm cu educația specialiștilor, cu educația părinților și, nu în ultimul rând, cu schimbări legislative care să modernizeze această materie juridică.  Avem încă foarte mult de lucru pentru a putea atinge această țintă.

Colectivul ARPCC.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++



By Kathleen Parker Opinion writer June 17, 2011, Washington Post.
Acest articol marchează a douăzeci şi patra mea aniversare a zilei tatălui în postura de editorialist, a douăzeci şi şasea de când fiul meu a pronunțat cuvântul TATA şi a şaisprezecea de când tatăl meu s-a alăturat Legiunii de Oameni Interesanți de pe tărâmul Celălalt.

Ceea ce înseamnă că nu prea ar mai putea fi nimic nou de adăugat la ideile atât de des exprimate până acum.  Îmi amintesc însă că, zi de zi, alți bărbați devin tați, iar alții își conduc tații pe ultimul drum. Și, din păcate, tot mai mulți copii nu au deloc tată, cel puțin nu unul care să vină în fiecare zi acasă și să facă lucruri pe care numai tații le pot face.

Deceniile în postura de editorialist m-au învățat că, în acest moment - cam pe la paragraful trei - mamele singure devin țâfnoase iar taţii alienați devin smiorcăiți. Mamele singure sunt eroine, ni se spune şi orice altă sugestie a contrariului trebuie pedepsită prin suspendarea apartenenței la clanul surorilor. Notă: Sunt eroine - câteodată, iar câteodată nu.

Iar taţii înstrăinaţi? Mare păcat în unele situaţii, mare păcăleală în altele. Simplul donator care afișeză mantia victimei face parte din a doua categorie. Miile (sau milioanele) de taţi cărora, fără ca ei să fi ales– și deseori fără niciun motiv viabil - le este refuzat accesul la copii lor, sunt deseori ei înșiși nişte eroi.

Aceste observații sunt atât de binecunoscute de acum încât a devenit obositor să le repet, dar în ciuda  a tot ce știm despre tragedia de a trăi fără tată, facem foarte puțin pentru a schimba situația. În timp ce agenții guvernamentali și vânătorii de recompense se simt virtuoşi pentru că obțin o pensie alimentară pentru copil,  noi facem prea puţin pentru a îmbunătăți soarta copiilor fără tată sau să insistăm pe faptul că taţii contează și că eliminarea lor - crescândă - din ecuaţia familiei - fizic, emoțional și spiritual - este cea mai mare greșeală din istoria omenirii moderne.

Este pur și simplu mai ușor să ne ocupăm de consecințele unei Americi fără taţi - construim mai multe închisori, îmbunătăţim serviciile sociale, găsim tații care nu plătesc pensia alimentară, şi  îndopăm cu medicamente copii cu probleme de atenție - decât să ne uităm drept în oglindă. Nu e vorba de gândire temporar eronată sau neglijenţă senină în aceste chestiuni. De fapt, minimizarea ideii de paternitate ca instituție a fost discutată pe larg și, s-a hotărât - cel puțin de unii în poziții de influență, - că paterninatea nu e chiar atât de importantă.

Această concluzie este o greșeală criminală. Tații sunt importanți într-un mod atât de vital, încât e dureros ca cineva să nu știe ce înseamnă să ai tată. Nu înseamnă că toți oamenii care contribuie la crearea acestor mici drăgălaşenii ai planetei sunt în mod necesar tați buni. Nici nu putem insista că toate femeile care rodesc sunt demne de propria lor zi de marcă. Aşa stau lucrurile în regnul animal.

Dar ştiinţele sociale şi viaţa au demonstrat că, copiii fără tați riscă forme patologice de care părinții și societatea se tem: viață sexuală timpurie, abuz de droguri, rezultate școlare slabe, delincvență, absenteism și stimă de sine scazută, care duc inevitabil la mai multe probleme la vârsta adultă, dintre care nu în ultimul rând la o repetare a tiparului de familie destrămată. Per ansamblu, majoritatea barbaţilor sunt tați destul de buni și toți copiii, în afară de cei îndoctrinați, îşi doresc unul.

Nu poate fi  atribuită unui singur individ sau unei instituții responsabilitatea pentru această situație. E contextul cultural. Lipsa, generalizată, de considerație pentru tați, exceptând ziua de azi, e sistematică. De zeci de ani ne învârtim în jurul temei bărbaților-răi-stupizi-și-inutili, instruiţi fiind prin mesaje de la sitcom-uri la politici care spun că femeile le pot face pe toate. Deși tehnic e adevărat, copiii au nevoie de mai mult decât de gospodării în  care totul merge ca pe roate. Au nevoie și de haosul provocat de bărbaţi care se mișcă liber, dezordonați dar distractivi. (Spun acest lucru din punctul de vedere a unei mame singure care, cu ajutorul ulterior al unui soț / tată extraordinar, a crescut trei băieți.)

Desigur, argumentul meu este oarecum estompat de comportamentul deviant al unui anumit tip de bărbați. O listă completă a acestora este cam mare să o dăm aici, dar ar trebui să rezistăm tentației de a pune sub acuzare jumătate din populație ca urmare a comportamentelor câtorva.

Astfel, fără milă față de 'cei răi', onorăm batalioanele de tați buni, care au trudit liniștiți și vitejește să facă cumpărăturile, să vină la serbări, să aplaude scorul, să verifice încuietorile, să alunge monştrii, și să rezolve toate problemele din lume cu o îmbrățișare de tătic.

Acest articol se poate descarca de aici: https://goo.gl/9OK4lJ

Referința ARPCC: [ngo3145]

Traducător: Cotorceanu Andreea

Corector: Mărgineanu Emanuela