Șansele la custodie în trecut, o privire retrospectivă

Articolul original îl găsiți aici: http://goo.gl/76vd3p

Acest articol este preluat de la o organizație franceză/din Franța care nu susține custodia comună (ex. domciliul alternativ), iar articolul a apărut în jurul anului 2009. Totuși, conține câteva fapte și date interesante privind custodia la acea vreme și motivele pentru care aceasta nu era preferată.

Articolul a fost publicat de „L`enfant d`abord” („Copilul, pe primul loc”) un grup din Grenoble, Franța, condus de Jacqueline Phélip. Ea a lucrat cu Maurice Berger, bine-cunoscut pentru ideile sale împotriva custodiei comune. Jacqueline Phélip, aproape a reușit să publice scandaloasa „Carte neagră a custodiei comune‘‘ (carte datează de acum 20 de ani).

Legea franceză din martie 2002 care sprijină „autoritatea parentală‘‘ acordă puterea judecătorilor să impună o rezidență alternativă (numită și custodie comună sau „custodie alternativă‘‘) pentru copiii ai căror părinți sunt separați.

Oricum, legea nu conține nicio protecție, niciun criteriu care să ajute judecătorii să ia cele mai bune decizii pentru copii, și anume vârsta lor, vreun conflict parental, să ia în considerare care este părintele care a avut grijă de copii cel mai mult în timpul mariajului, violență domestică etc.

În același timp, numărul de despărțiri a părinților care au copii mai mici, adesea fiind vorba despre bebeluși, sau în timpul sarcinii, continua să crească. Conform datelor Ministerului de Justiție, domiciliul alternativ corespunde unui procent de 11% din cuplurile separate în 2005.

75% dintre rezidențele alternative câștigate au fost obținute pentru copiii cu o vârstă mai mică de 10 ani (a se vedea mai jos). Domiciliul alternativ este practicat săptămânal în 70% dintre cazuri. Media de vârstă este șapte ani.

Vârsta copiilor.

0.1 an                      2%

1 an                         4.2%

2 ani                        6.7%

3 ani                        10.4%

4 ani                        11%

5 ani                        11.8 %

6 ani                        12.1 %

7 ani                        13.4 %

Aceste cifre, oricum, iau în considerare și alte aspecte ale rezidenței alternative, care atunci când nu este foarte corectă încă afectează viețile copiilor.

Mulți copii din familii destrămate, care sunt subiectul rezidenței alternative, suferă diferite schimbări la nivel psihologic ale căror consecințe vor apărea în adolescență sau mai târziu, la vârsta adultă.

În Marea Britanie între 11% și 13% din cazuri (vezi mai sus), privind domiciliul alternativ și custodia comună sunt trecute cu vederea, iar acestea ar face o diferență semnificativă în ceea ce privește nivelul scăzut al custodiei comune.

În alte țări, domiciliul alternativ joacă un rol minor.

Un număr de țări vestice au adoptat legi care promovează custodia comună după separarea părinților, dar aproape toate au respins prezumția unei rezidențe alternative sistematice și „a fortiori” împărțirea timpului copilului în două părți egale.

Înțelesul termenului „a fortiori” este „prin forța logicii” sau „cu atât mai mult cu cât/pentru că”. Dar acest fapt este spre neînțelegerea totală a „custodiei comune” sau a rezidenței alternative care, în practică, rar va fi 50/50 datorită angajamentelor de seviciu ale fiecărui părinte. Așa că această obiecție va fi ignorată ca fiind greșită.

Este necesară definirea câtorva termeni pentru a se înțelege situația:

•           In țările Anglo-Saxone, „custodie comună” sau „custodie comună legală” înseamnă autoritate parentală comună

•           „custodie comună fizică” înseamnă timpul petrecut cu fiecare dintre părinți

Această interpretare nu este nici ea adevărată: „custodia comună” sau „custodia comună legală” sunt terminologii folosite în America de Nord în particular în SUA. Nu sunt folosite în Anglia.

California a fost primul stat care, în 1979, a adoptat „prezumția de custodie fizică comună” care adesea a fost egală sau aproape egală.

Dar foarte curând, în fața multiplelor eșecuri și dificultăți, Statul a modificat ulterior legea (în 1994) pentru a permite doar „custodia comună fizică” numai dacă ambii părinți au cerut-o de comun acord și dacă sunt urmărite interesele copilului.

Trebuie luat în seamă că în 1974 oricărui tată din Statele Unite, care cerea custodia împărțită sua comună a propriului copil, judecătorul îi spunea că era „absurd” deoarece ei pur și simplu nu aveau autoritatea să facă acest lucru. Același lucru i s-a întâmplat lui James Cook din Los Angeles, și a fost nevoie de câțiva ani, până în 1979, ca să modifice legea statului, ca mai apoi, aproape 28 de ani, 40 de state să adopte în cele din urmă, același proces.

În octombrie 2002, James Cook a luat legătura cu Departamentul guvernamental al Marii Britanii împreună cu  avocatul american Renee Sperling, dar s-a schimbat nimic (James Cook a murit în 2009).

Potrivit asociației „American Bar”, alte state precum Connecticut, Maine, Michigan, Mississippi, Nevada, Vermont și Washington au aprobat legi în favoarea custodiei comune doar dacă ambii părinți au fost de acord. Unele state nu au aprobat custodia comună.

În ultimii ani, termenul de „custodie comună fizică” descrie îndeosebi un plan de parentaj prin care părinții sunt de acord în privința timpului pe care copilul îl va petrece cu fiecare părinte.

Custodia comună sau „custodia comună fizică” este reprezentată de o înțelegere scrisă cu caracter obligatoriu între părinți pentru a evita neînțelegerile abaterea sau „derapajul” acesteia de-a lungul timpului. Sa va folosi pentru a preveni folosirea manipulării și a oricărei malițiozități care poate să afecteze binele copilului.

Chiar dacă se realizează prin común acord sau hotărâre judecătorească, divizarea efectivă de 50-50% din timpul copilului nu este standard, normă, sau cel mai frecvent admisă  de planurile parentale  - fie de către părinți sau de către instanță.

Da, acest fapt este adevărat pentru că este impracticabil (vezi nota de mai sus despre „îndatoririle de serviciu”), și demonstrează coruperea constantă a taților din întreaga lume care își cer cu insistență drepturile.

În cazul cuplurilor care se despart, mama obține custodia copiilor altfel decât în cazul consimțământului parental.

Dar în cazul taților care au fost căsătoriți? Pe continent (Europa), cuplurile necăsătorite reprezintă o proporție mult mai mare decât în Regatul Unit (11%) sau Statele Unite ale Americii (2%). [1] Din 2004 situația s-a schimbat pentru tații necăsătoriți din Germania și Austria (Danemarca?), dar nu și pentru tații care au fost căsătoriți.

Conform profesorului de psihologie Francine Cyr, „custodia comună fizică” reprezintă 13% din custodiile acordate și numai 2% sunt cazuri echitabile (cf. forumului Universității din Montréal). Copiii sub 5 ani sunt lăsați, în principal, în grija mamei lor.

Doctrina „anilor liniștiți” pare să fie aplicată în forță aici, mai exact pentru copiii cu vârsta sub 5 ani. Aceasta este o gândire de „modă veche”.

Într-adevăr, în mai 2014 parlamentul canadian a supus la vot proiectul pentru custodie comună, Legea C- 560. A se nota de asemenea, că în ciuda criticii violente a lordului Falconer din 2004,

a) grupul taților vrea acest lucru, și

b) 50/50 din timpul împărțit al copiilor era ceva „imposibil”, chiar dacă existau cupluri, însă în număr mic.

Trecutul unui copil este deasemenea și prezentul acestuia

Chiar dacă tații din ziua de azi sunt mai implicați în viața copiilor lor decât în trecut, studiile sociale și statistice sunt teribile: când conviețuiesc cu soția ca o familie, mamele sunt cele care își asumă mai mult îngrijirea fizică și mentală a copiilor.

În acest punct teoria lui Jacqueline Phélip și a  adepților ei începe să piardă teren. În 2013 dr. Linda Nielsen face următoarele observații; în timp ce mamele căsătorite se ocupă de îngrijirea copiilor 80% din timp, este corect ca acest procent să crească pentru mame la 90% sau chiar la 100% după divorț ?

Ce e mai rău acum urmează; câteva fapte trebuie luate în seamă. În primul rând, majoritatea cuplurilor căsătorite împart sarcinile parentale și timpul mai echilibrat, tații angajați petrec aproximativ 60 de minute cu copiii în timpul săptămânii, în timp ce mamele petrec 90 de minute. În medie, după divorț acest fapt va fi echivalentul a 120 de nopți petrecute cu tatăl după divorț.

Cum este acesta încă posibil, gândindu-ne la studiile sociologice și statistice „implacabile” care arată că mamele duc tot greul, în contextul în care ambii părinți, din cauza egalizării salariilor dintre sexe, sunt nevoiți să meargă la serviciu, să atingă standardul pentru nivelul minim de trai- ideea de „salariu de familie” și „salariul subzistență” au fost într-adevăr abolite?

Utilizând aspecte din Nielsen (2014), aceste „studii sociologice și statistice implacabile” pur și simplu se năruiesc, de exemplu în fața studiilor din Wisconsin (pe 1.200 de familii) și a unui studiu australian pe 7.118 părinți separați (vezi Melli & Brown, 2008, și Kaspiew și alții, 2009, respectiv), și altele.

Și cum poate fi povara pentru mame atât de „grea” când tații cărora li s-a dat 25% spre 50% din custodia comună fac față foarte bine treburilor de zi cu zi și au grijă de copiii de toate vârstele (vezi Maccoby și Mnookin, 1992)?

„Proiectul din Stanford privind custodia” a urmărit copii din 1100 de familii divorțate pe o perioadă de 4 ani în mod aleatoriu, reprezentând un eșantion de părinți divorțati în California în 1984. Ce a făcut acest studiu să fie unic la timpul său a fost că 150 din aceste cupluri au avut un plan de custodie comună când copilul locuia cu tatăl cel puțin 35% din timp: 25 erau bebeluși, 20 aveau 2 ani, 80 aveau între 3 și 5 ani, 38 aveau între 5 și 7 ani și 8 aveau până în 16 ani.

Ar putea fi lăsate în urmă cercetările și opiniile lui Jacqueline Phélip și ale adepților ei?

Raportul lui Tabarot din iulie 2008 pune accent pe „copilăria care are nevoie de un cămin” :

„Faptul că din ce în ce mai multe femei merg la serviciu nu a dus la o nouă împărțire a responsabilităților în cuplu în privința custodiei, îngrijirii și educației copiilor: este peste puterea femeilor să ducă povara responsabilităților. Franțuzoaicele, încă duc greul muncii în casă și al educației copiilor. Tații francezi participă de trei ori mai puțin la îngrijirea copiilor decât mamele și de două ori mai puțin decât tații suedezi sau norvegieni.”

Un studiu făcut de către Direcția de cercetare, studiu și evaluare statistică, publicat în aprilie 2007, arată că, „…  mamele sunt cele care aproape tot timpul îmbracă copiii, îi ajută la teme, stau acasă când sunt bolnavi, îi iau și îi duc acasă.

Un studiu al Centrului pentru studiul și cercetarea calificărilor datat din mai 2007 confirmă că „balanța privind munca în familie este încă în grija mamelor”.

Un studiu al Institutului național de studii demografice din septembrie 2006, notează:

„Schimbarea a statutului, orelor, a intensitatății muncii sau retragerea de pe piața muncii” : aproape 40% dintre femei își schimbă serviciul în douăsprezece luni după naștere, în timp ce doar 6% dintre tați își schimbă serviciul sau programul de lucru.

Aceste fapte sunt confirmate de către profesorii de sociologie Sylvie Cadolle (Universitatea Paris- Sorbona), [1] și de către Denyse Côté (Universitatea din Québec), [2], amândouă specializate în probleme de „custodie”. In ceea ce privește grupul taților care caută „rezidență alternativă„ obligatorie, ei răspund (vezi „Gazeta femeilor”, vol.23):

„Aceasta este ce consideră ei prezumții nedrepte ale custodiei maternale în sistemul legal. Este adevărat că majoritatea custodiilor legale revin mamelor. Dar acest lucru nu este nedrept și nu are nimic de-a face cu „injustiția” atât timp cât femeile își ocupă majoritatea timpului cu copiii, înainte și după separare. De fapt, este o recunoaștere a sistemului legal pe baza unui fapt bine documentat. Ceea ce ar fi nedrept, ar fi ascunderea acestei munci „invizibile”.

Aceste observații sunt deja obișnuite în toate țările vestice, inclusiv Suedia, care a fost întotdeauna considerată o țară model pentru parentalitatea egală.

Contrar cu ceea ce spun grupurile taților, nu este vorba de injustiție; nici de „sexism” judicial, pe care hotărârile judecătorești ar trebuie să le ia în calcul, în interesul copilului, cel care a fost principal sursă de îngrijire a copilului când părinții locuiau împreună.

Ambii părinți sunt importanți în dezvoltarea copilului.

Acest „ambii” dacă este interpretat matematic va necesita prezența fiecărui părinte alături de copil pentru aceeași periodă de timp. Tatăl și mama nu sunt interschimbabili ci sunt sfere complemetare de oprare și niciodată nu completa prezența celuilalt față de copil, fie în timpul căsătoriei sau după aceasta.

Custodia comună nu este reprezentată de aceasta (nu este o ecuație matematică), ci este o altă dovadă de falsificare voită a mesajului și a înțelesului  acesteia de către cei care i ce se opun. Chiar și cea mai strictă „custodie egală„ sau formulă de domiciliu alternativă nu este matematică pură.

Catherine Jousselme, profesor în psihiatria copilului și adolescentului în Paris-Sud, la UNIT, INSERM U 669 și director de departament al fundației Valley din Gentilly, în „Ei se formează odată ce cresc” R. Laffont, 2008 spune:                       

În plus, flexibilitatea pare a fi chiar esențială în stabilirea și continuarea îngrijirii, flexibilitatea trebuie să țină cont de nevoile copilului în funcție de vârstă și de  evenimentele din viața lor.

Grija se restrânge la împărțirea matematică a timpului care ar trebuie fie echivalentă cu lucrurile care merg  cu repreziciune, evidențiind clar conflictul de devotement în care copilul are deja mai mult sau mai patina încredere.

Am întâlnit de asemenea copii care dezvoltau activități care le blocau relațiile sociale și procesul de învățare deoarece grăbeau mersul lucrurilor și erau mereu cu un pas în față.   

Traducător: Munteanu Ionela

Corector: Erejdi Iulia

Referința noastră [ngo2612]

Colectivul ARPCC