CJUE ref. recunoașterea hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești

Curtea de Justiției a Uniunii Europene a dat publicității joi, 9 octombrie 2014, hotărârea pronunțată în cauza C-376/14 PPU.

Materie: Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Procedură preliminară de urgență – Litigiu privind înapoierea copilului.
Obiect: Cerere de decizie preliminară adresată de Supreme Court (Irlanda) pentru interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
Situația de fapt: La data de 2 aprilie 2012, Tribunal de grande instance d’Angoulême (Franța) a pronunțat desfacerea căsătoriei dintre C., de cetățenie franceză, și M., de cetățenie britanică, și a fixat reședința obișnuită a copilului minor rezultat din căsătorie la mamă, autorizând-o pe aceasta din urmă să își instaleze reședința în Irlanda; hotărârea pronunțată era executorie de drept cu titlu provizoriu în ceea ce privește măsurile care vizau copilul. Ulterior, M. a plecat împreună cu copilul în Irlanda, unde cei doi sunt stabiliți în prezent. Hotărârea menționată a fost casată în apel prin hotărârea pronunțată la 5 martie 2013 de Cour d’appel de Bordeaux, stabilindu-se astfel reședința copilului la domiciliul tatălui, în Franța, cu drept de vizită în favoarea mamei. Recursul formulat de M. împotriva acestei din urmă hotărâri este, în prezent, pendinte la Cour de cassation (Franța). Între timp, C., tatăl copilului, a introdus două cereri distincte în fața instanțelor judecătorești din Irlanda: prima vizează, în temeiul art. 28 din Regulamentul nr. 2201/2003, recunoașterea caracterului executoriu al hotărârii Cour d’appel de Bordeaux mai sus-menționate, iar cea de a doua vizează, în temeiul art. 12 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și al articolelor 10 și 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, să se dispună înapoierea copilului în Franța și să se declare că mama l-a reținut ilicit pe acesta în Irlanda.
Întrebările preliminare: 1) Existența în Franța a unor proceduri privind încredințarea copilului împiedică, în împrejurările cauzei de față, stabilirea reședinței obișnuite a acestuia în Irlanda?
2) Tatăl rămâne titularul dreptului privind încredințarea sau instanțele franceze rămân competente în ceea ce privește încredințarea copilului, astfel încât reținerea acestuia în Irlanda să dobândească un caracter ilicit?
3) Instanțele irlandeze au dreptul să examineze problema reședinței obișnuite a copilului în împrejurările în care acesta locuiește în Irlanda din iulie 2012, moment la care deplasarea sa în Irlanda nu încălca reglementarea franceză?
Decizia Curții: 1) Articolul 2 punctul 11 și articolul 11 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 trebuie să fie interpretate în sensul că, în cazul în care deplasarea copilului a avut loc în conformitate cu o decizie judecătorească executorie provizoriu care a fost ulterior infirmată printr‑o decizie judecătorească prin care s-a fixat reședința copilului la domiciliul părintelui domiciliat în statul membru de origine, instanța statului membru în care a fost deplasat copilul, sesizată cu o cerere de înapoiere a copilului, trebuie să verifice, procedând la o evaluare a ansamblului circumstanțelor speciale ale speței, dacă copilul avea încă reședința obișnuită în statul membru de origine imediat înainte de reținerea ilicită invocată. În cadrul acestei evaluări, trebuie să se țină cont de faptul că decizia judecătorească de autorizare a deplasării putea fi executată provizoriu și că era atacată cu apel.

2) Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care deplasarea copilului a avut loc în conformitate cu o decizie judecătorească executorie provizoriu care a fost ulterior infirmată printr-o decizie judecătorească prin care s-a fixat reședința copilului la domiciliul părintelui domiciliat în statul membru de origine, reținerea copilului în acest stat membru ca urmare a acestei a doua decizii este ilicită, iar articolul 11 din regulamentul menționat este aplicabil dacă se consideră că copilul avea încă reședința obișnuită în statul membru menționat imediat înainte de această reținere. Dacă, dimpotrivă, se consideră că, la acel moment, copilul nu mai avea reședința obișnuită în statul membru de origine, decizia de respingere a cererii de înapoiere întemeiată pe această dispoziție este luată fără a aduce atingere aplicării normelor referitoare la recunoaștere și la executarea deciziilor pronunțate într-un stat membru, prevăzute la capitolul III din același regulament.

[ngo2092]