Dezvoltarea unor modele funcţionale de planuri parentale pentru copii pentru perioada de după separarea sau divorţul părinţilor

Un foarte frumos articol scris de dna Joan B. Kelly

Odată cu creşterea dramatică a ratei divorţurilor din anii 1960, instanţele au fost puse tot mai mult în situaţia de a rezolva neînţelegerile părinţilor cu privire la viaţa şi locul unde vor locui copiii după separare şi divorţ. Instanţele s-au inspirat din percepţia culturală şi socială a timpului cu privire la rolul tatălui şi la relaţiile părinte-copil, astfel că, în cele mai multe cazuri (cu foarte puţine excepţii) aranjamentele parentale de după divorţ le desemnau pe mame ca principali îngrijitori şi pe taţi drept “vizitatori”¹. În această preferinţă pentru mame recunoaştem percepţia societăţii de la acea vreme conform căreia rolul tatălui nu era în mod expres important în dezvoltarea multilaterală a copilului (dezvoltarea socială, intelectuală şi emoţională). Această percepţie era întărită şi de teoria psihanalitică a lui Freud care a dominat multe decenii pregătirea şi gândirea specialiştilor în sănătate mentală². Studiile timpurii cu privire la procesele de ataşament la copii erau, de asemenea, centrate exclusiv pe relaţia dintre mamă şi bebeluş, iar studiile din domeniul dezvoltării copilului nu abordau încă influenţa tatălui şi rolul acestuia în dezvoltarea generală a copilului.

În cercetările privind dezvoltarea copilului şi divorţul din ultimii 25 de ani găsim exemple multiple ale faptului că planurile personale tradiţionale în care copilul petrece alternativ weekend-uri cu cei doi părinţi nu au satisfăcut nevoile psiho-sociale şi emoţionale ale multora dintre copiii despărţiţi de părinţi, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mai lung. Aceste rezultate empirice au modelat şi ajutat naşterea unor planuri parentale adecvate şi benefice, care iau în considerare dezvoltarea copiilor şi nevoile lor psiho-sociale şi furnizează alternative pentru părinţi, instanţe şi personalul specializat, astfel încât aceştia să decidă în cunoştinţă de cauză atunci când hotărăsc viitorul relaţiilor dintre copii şi fiecare din cei doi părinţi. Prin acest articol se scot la lumină rezultatele acestor studii ştiinţifice sociale care vin în sprijinul acestui nou trend. În Partea I a articoului sunt trecute în revistă riscurile generale pentru copii de după divorţ şi problemele ridicate de modelele tradiţionale privind dreptul de vizitare. Partea II se concentrează pe cercetările empirice relevante pentru dezvoltarea de modele de planuri parentale adecvate pentru copii, incluzând aici şi formarea legăturilor de ataşament, îngrijirea pe timp de zi şi timpul petrecut peste noapte; părerile copiilor şi adolescenţilor cu privire la contactul cu taţii; relaţia dintre adaptarea copiilor şi implicarea taţilor şi impactul conflictului. Partea III descrie diferite tipuri de relaţii co-parentale după divorţ, iar Partea IV prezintă pe scurt argumentele ce sprijină dezvoltarea de modele de planuri parentale ce oferă mai multe opţiuni cu privire la acces, atât părinţilor, cât şi intanţelor şi profesioniştilor din domeniu, modele ce trebuie luate în considerare şi care mult mai probabil satisfac diversele nevoi de dezvoltare şi psiho-sociale ale copiilor şi familiilor.

Articolul in limba romana poate fi consultat aici http://goo.gl/r7fShR 

Colectivul ARPCC

[ngo315]