Punctul pe I. La Coduri noi, tot noi

ARPCC sustine acest punct de vedere. Schemele de personal din justitia de minori sunt subdimensionate. Investitiile reale in infrastructura, in training pentru judecatori si in metodologii care sa reduca la modul real incarcarea instantelor nu se fac la modul serios.
Colectivul ARPCC

17 aprilie 2014 | judecător Dumitru-Virgil DIACONU

A început reforma în penal. O reformă istorică cu atâtea şi atâtea provocări, cu un nou cod penal şi un nou cod de procedură penală. Noi instituţii cu efecte uneori dramatice pentru destinul oamenilor sunt aşezate într-o nouă filozofie a pedepsei, a regulilor după care aceasta poate fi aplicată.
N-am înţeles, însă, cum se poate face o reformă şi nu o reformă oarecare, ci una istorică – nu zic cuvinte mari – cu aceiaşi oameni. S-au creat instituţii noi, cum este instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară, dar fără oameni noi.
Mai exact: la coduri noi, tot noi!
Mă întreb: Cum poţi să faci o reformă atât de profundă, atât de radicală, pe care Europa ne-o cere de atâta timp, cu acelaşi personal, o reformă fără oameni, fără bani?
De aceea, prioritatea priorităţilor în reuşita reformei penale nu poate fi alta decât mărirea schemei de personal: judecători – grefieri. Spun judecători pentru că în primul rând încărcătura, mai exact noile instituţii, vizează judecătorul şi nu procurorul.
De ce? Deoarece pentru judecători s-au introdus funcţii noi: pe lângă judecată mai există şi judecător de drepturi şi libertăţi şi judecător de cameră preliminară, însă la procurori a rămas aceeaşi funcţie – urmărirea penală. Mai mult, răspunderea apasă pe umerii judecătorului şi nu pe cei ai procurorului.
Iată două aspecte suport al susţinerii mele că în acest demers al unei reforme la răscruce de drumuri trebuie noi oameni în sistem, în primul rând judecători şi grefieri.
La coduri noi, să se aducă şi oameni noi.
E un reper ca un strigăt din interior, ce poartă cu el ecoul vocii tuturor magistraţilor. Strig să fiu auzit: ne trebuie oameni! Aici e cheia reuşitei reformei la început de drum.
Sub presiunea timpului şi striviţi de dosare, marcaţi de o muncă de ”Sisif” istovitoare, nu mai ai de fiecare dată răgazul necesar de a gândi, a cumpăni, a medita. Or, mai mulţi judecători ar însemna dosare mai puţine pe judecător, ar însemna un timp în plus pentru căutări, frământări asupra unei probleme de drept ce te domină, te apasă, ar însemna calitatea unui act de justiţie şi nu cantitatea.
Văd atâtea demersuri, desigur, necesare pentru corijarea greşelilor din coduri, pentru înţelegerea noilor instituţii prin conferinţe bine organizate, televizate, dar nu văd, m-aş bucura să mă înşel, ”bătându-se cu pumnul în masă” – la noi dacă nu strigi, nu te zbaţi, nu faci grevă, nu reuşeşti – pentru prioritatea priorităţilor şi anume mărirea schemei de personal.
La coduri noi, oameni noi.
Am auzit ideea că în raport cu populaţia ţării numărul magistraţilor nu este prea mic comparativ cu alte ţări. Aşa o fi! Dar în opinia mea, trebuie schimbate datele problemei puse în discuţie prin raportare şi la noi românii. Avem o altă cultură, o altă educaţie, ”eliberarea” proprietăţii şi a libertăţii exacerbat îngrădite de un stat totalitar generând atâtea şi atâtea litigii, dând frâu liber unor conflicte mocnite, mereu revărsate fără a fi stăvilite nici la 25 de ani de anul de graţie 1989, în aşteptatul an 2014.
Noi încă nu avem un cult al respectării legii ci mai degrabă al ”ocolirii” ei şi de ce nu, al încălcării ei. O atare mentalitate poate fi şi ea un suport al atâtor şi atâtor conflicte! Sunt multe! Judecători puţini însă!
Mai precis: dacă am raporta numărul de părţi, de participanţi din dosarele noastre – la F.N.I. au fost zeci de mii – la numărul de judecători, în mod sigur comparativ cu alte ţări suntem ”fruntaşi” pe ”cap” de judecător! Aceasta este comparaţia, iar nu alta!
”Încărcătura” pe judecător este astfel mare, extrem de mare la noi. Şi atunci şi din această perspectivă, strig să fiu auzit! Prioritatea priorităţilor în reuşita reformei penale este mărirea numărului de judecători şi grefieri, la coduri noi, nu tot noi, ci oameni noi. De altfel, suntem aceiaşi oameni, aceiaşi colegi judecători, care rulează în aceeaşi piesă, dar de fiecare dată în roluri diferite, astăzi judecător de drepturi şi libertăţi, mâine judecător de cameră preliminară, poimâine judecător în cursul judecăţii sau chiar în aceeaşi zi se poate îmbrăca roba în toate aceste trei roluri. Corect era ca la instituţii noi să se adauge oameni noi, alţi oameni şi nu aceiaşi oameni.
Totuşi, se poate spune că reforma merge şi cu aceiaşi oameni pentru că deşi au trecut două luni şi jumătate de la începutul reformei justiţia funcţionează. De ce? Simplu!
Odată ce i s-a repartizat aleatoriu un dosar, magistratul e obligat să-l soluţioneze. Aceasta este misia lui: de a soluţiona un dosar, nimic alta. Problema sensibilă şi delicată e însă a modului de soluţionare: mai bine, mai puţin bine, deloc bine.
Dacă eşti la primă instanţă mai poţi greşi pentru că o astfel de greşeală mai poate fi îndreptată de curtea de apel. Dar atunci când tu, judecător de curte de apel, dai o soluţie definitivă în urma căreia inculpatul nu mai merge acasă ci la altă ”casă”- în penitenciar – te apasă o imensă răspundere. N-ai voie să greşeşti, însă, ”sufocat” de dosare, presat de timp pentru a studia ”maldărul” de dosare ce-l acoperă pe judecător în birou, poţi greşi. Nu vreau însă să greşesc pentru că eu decid asupra libertăţii, demnităţii şi destinului omului.
De aceea vreau ca la vremuri noi să nu mai fim tot noi, să fim mai mulţi pentru a avea mai puţine dosare, pentru a avea timpul necesar de a studia, de a cumpăni, de a judeca. De aceea prioritatea priorităţilor este mărirea schemei de personal cu judecători şi cu grefieri. Nu spun o noutate, ştiu că pe ”hârtie” avem o strategie cu privire la mărirea schemei de personal, la volumul optim de muncă pe judecător şi doresc ca aceasta să nu fie rătăcită sau uitată ci de fiecare dată, în fiecare zi, să fie pusă în faţă pe biroul conducerii C.S.M. Să o ”prioritizăm”- un termen atât de des auzit astăzi – să strigăm pentru a fi auziţi de guvern, de preşedinte.
Strig să fiu auzit de C.S.M. Dar vreau un strigăt mereu, frecvent, puternic în fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare lună pentru a fi auziţi odată şi odată! Aşa e la noi, ca să fii auzit trebuie să strigi!
Dacă acum, la început de reformă nu obţinem mărirea schemei de personal, mâine va fi prea târziu pentru că se va crea impresia sau certitudinea că vom putea “duce” această reformă tot numai noi, tot noi. Vom rămâne însă ”încovoiaţi” de dosare, striviţi, tăcuţi, marcaţi de responsabilitate, de soluţia pe care nu vom şti încă unde să o poziţionăm, pe instituţii globale, pe instituţii autonome şi pe una şi pe cealaltă, of, atâtea şi atâtea probleme şi noi atât de puţini şi dosare în fiecare an, conform statisticilor din ce în ce mai multe!
De aceea repet pentru a fi auzit.
Nu se poate face o reformă, o reformă istorică, fără oameni şi fără bani.
Nu se poate ca la coduri noi să fim tot noi.
Nu se poate!

Prof. univ. dr. Dumitru Virgil DIACONU
Judecător Curtea de Apel Piteşti