PAS - Remedii pentru înstrăinarea sau alienarea copilului (II)

Joanna Bunker Rohrbaugh, Ph.D.,
Departamentul de psihiatrie al Facultăţii de Medicină din Harvard

Reunirea copilului cu părintele alienat/ absent

Este important de avut în vedere modul precis în care se va reuni un copil înstrăinat sau alienat cu părintele respins. Weitzman (2004) a propus desensibilizarea copilului folosind o oglindă unidirecţională, furnizând astfel copilului oportunitatea de a-l vedea și de a vorbi cu părintele, într-un cadru mai puțin anxiogen, înainte de întâlnirea propriu-zisă de tipul față-în-față. Gardner (1998b) a propus folosirea unor „locuri de tranziție”, neutre pentru vizitele inițiale în cazurile PAS, incluzând aici centre de tratament rezidențiale sau centre de vizitare.

Alți autori (de exemplu, Sullivan și Kelly, 2001) au propus ca, în cazurile în care nu există acuzații de abuz asupra copilului, instanța de judecată să poată propune întâlniri securizate între un copil alienat și părintele țintă, prin stabilirea de ședințe de întâlnire desfășurate sub conducerea unui specialist în sănătate mentală, cu experiență în alienare. Aceste ședințe trebuie organizate astfel încât fiecare membru al familiei să aibă siguranța că va fi protejat: părintele respins, de acuzații false, părintele alienant, de înlăturarea oricăror îngrijorări legitime și copilul, de orice rău. Termenul de facilitator de acces este mai puțin stigmatizant decât cel de supervizor de vizită sau supraveghetor al vizitei.

Facilitatorul de acces  ar trebui să fie desemnat de instanța de judecată și ar trebui să prezinte acesteia o documentație scrisă privind comportamentele manifestate pe perioada vizitei. În acest fel facilitatorul poate îndeplini trei funcții simultane: (a) să asigure securitatea copilului, (b) să încurajeze atât copilul, cât și părinții și (c) să realizeze o înregistrare a comportamentelor copilului și părintelui.19

Sancțiuni pentru neconformare

Gardner susținea ca sancțiunile să fie aplicate atât părinților alienatori, cât și copiilor care refuză vizitarea, deoarece „este mult prea multă cocoloșire, indulgență și „împuternicire” oferită copiilor PAS. Aceste măsuri vor furniza mult dorita lipsă de putere” (1998b, p.446). Gardner a propus diagnosticarea PAS pornind de la simptomele copilului, dar aplicarea sancțiunilor în funcție de nivelul simptomelor manifestate de părintele aliniat (Gardner, 2003a, 2003b, 2003c).

Abordarea punitivă a lui Gardner implică o gradare a sancțiunilor pentru părinții alienatori care nu se conformează: amenzi, plata unei cauțiuni, serviciu pentru comunitate, eliberare condiționată, arest la domiciliu și încarcerare într-o închisoare locală. Gardner scoate în evidenţă următoarul aspect: „copiii PAS au nevoie să prezinte părintelui alienator  pretextul că acceptă vizita pentru a-l proteja pe acesta de sancțiunile instanței de judecată”(1998b, p.445).

Gardner merge și mai departe spunând că, în cazul copiilor mai mari (11-16 ani) ar trebui emisă acuzația de sfidare a instanței dacă continuă să refuze să petreacă timp cu părintele țintă. „O dată emisă acuzația de sfidare a instanței de judecată, tinerii pot fi trimiși pentru câteva zile într-un centru de detenție pentru minori pentru a-și re-evalua decizia” (1998b, p.445). În scopul de a-i speria pe copii pentru  a deveni ascultători, Gardner recomandă realizarea de vizite împreună cu aceștia la instituțiile de detenție pentru minori. Pentru a-i obliga pe copiii mai mici să respecte ordinele de vizitare, Gardner recomandă plasarea temporară a acestora în familii surogat sau în centre pentru copiii abuzați.

Alți autori au sugerat că este nevoie de unele sancțiuni în cazul în care părintele aliat refuză să se supună ordinelor de vizitare emise de instanța de judecată în favoarea părintelui respins, incluzând aici modificarea custodiei sau despărțirea copilului de părinți (de exemplu, Lee și Olesen, 2001). Totuși, dacă avem în vedere multitudinea de factori care determină alienarea copilului, măsurile punitive concepute pentru copilul și părintele aliat au șansa de a fi atât ineficiente, cât și crude.

Transferul de custodie

Gardner a asemuit copilul alienat cu cel răpit sau cu cel al cărui creier a fost spălat de un cult, și a făcut următoarea constatare: „copiii PAS au nevoie de o de-programare la fel ca și cei dintr-un cult, iar aceasta are o probabilitate mai mare de a fi eficientă, atunci când copilul este îndepărtat de expunerea directă la cei care îl îndoctrinează” (1998b, pp.443-444). În ultimele sale publicații, Gardner și-a nuanțat poziția susținând transferul de custodie doar în cazurile moderate spre severe, în care părintele alienator este de neclintit sau copilul nu își vizitează părintele respins (Gardner, 2001b), sau doar în cazurile severe de PAS (Gardner, 2004).  

Alți experți în custodia copilului (inclusiv noi) consideră că o modificare a custodiei nu este întotdeauna benefică mai ales dacă minorul funcționează în mod rezonabil în majoritatea domeniilor vieții lui, cum ar fi școala, prietenii și relația cu părintele aliniat. Așa cum observau  Sullivan și Kelly „Patologia acestor copiii este circumscrisă alienării lor față de părintele respins și poate fi un mecanism de apărare în fața unui conflict insuportabil privind loialitatea” (2001, p.312). Deși transferul de custodie poate servi intereselor părintelui respins, el nu este în mod necesar în interesul superior al copilului.

Separarea copilului

În unele cazuri severe, separarea copilului de familie poate fi alternativa cea mai puțin dăunătoare pentru acesta. Sullivan și Kelly (2001) au arătat că școlile cu internat pot reprezenta un mediu lipsit de conflict, cu o componentă terapeutică în cazul în care (a) copilul se descurcă prost, (b) unul sau ambii părinți manifestă un comportament alienant, (c) copilul este afectat de un conflict inter-parental sever, cronic și (d) un management de caz și intervenții terapeutice adecvate au eșuat. Atunci când varianta unei școli cu internat nu este posibilă, plasamentul temporar la un membru relativ neutru din familia extinsă poate fi util, mai ales dacă persoana în cauza locuiește la  o oarecare distanță de părinți.