Articol publicat în nr. 4 / 2013 al revistei române de jurisprudenţă

    

Avem plăcerea să semnalăm un articol interesant publicat de către prof. universitar Nora Draghie în Revista Română de Jurisprudenţă. Articolul este republicat pe blog-ul ARPCC şi în biblioteca ARPCC cu acordul editurii şi al autorului.

Spicuim câteva idei care ne-au reţinut atenţia, invitând cititorii să pacurgă textul integral al articolului disponibil în biblioteca ARPCC (www.arpcc.ro/biblioteca) sau, direct la adresa web: http://goo.gl/RdGQXP

*********************** citate ***********************

La Conferința Institutului Național al Magistraturii din data de 20 februarie 2012, referitor la posibilitatea instanței care soluționează acțiunea de divorț de a dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți, în acele situații în care unul dintre părinți este dezinteresat și nu dorește să ia parte în mod direct și constant la creșterea și educarea minorului, s-a arătat că instanța va trebui să analizeze situația din perspectiva interesului superior al copilului și să încerce să îi explice părintelui dezinteresat faptul că autoritatea părintească presupune și o serie de obligații părintești, precum și nevoia copilului de a fi crescut de ambii părinți. De asemenea, instanța va trebui să îi explice părintelui ce presupune exercitarea în comun a autorității părintești, aceasta fiind o noțiune nouă, care poate fi cu ușurință confundată cu stabilirea locuinței alternative a copilului sau chiar cu încredințarea acestuia spre creștere și educare, din vechea reglementare a Codului familiei[1].

În concluzie, ipoteza vizată de art. 398 alin. (1) C.civ. este în mod evident distinctă de cea a prevederilor art. 507 C.civ. Derogarea de la regula generală a autorității părintești comune se justifică, în condițiile art. 398 C.civ., numai dacă există motive întemeiate și numai dacă exercițiul autorității părintești de un singur părinte este în interesul superior al copilului. Textul art. 507 C.civ., în afară de ipoteza decăderii unuia dintre părinți din exercițiul drepturilor părintești, prezintă situații obiective în care un părinte este împiedicat să exercite autoritatea părintească. Ca regulă, decăderea din drepturi este totală, în sensul că se extinde asupra tuturor drepturilor părintești, astfel că monopolizarea de către celălalt părinte a autorității părintești este inevitabilă[2].

Apreciem că art. 398 C.civ. deschide posibilitatea stabilirii exercitării autorității părintești de un singur părinte și în alte situații decât cele enunțate de art. 507 C.civ., chiar subiective, respectiv ori de câte ori interesul copilului impune o asemenea măsură și există motive întemeiate care să justifice scindarea autorității părintești[3].

Când din probatoriul administrat rezultă că problemele dintre părinți sunt atât de grave încât există riscul ca și minorul să sufere de pe urma autorității părintești comune, instanța de tutelă poate adopta măsura autorității părintești unice[4].

De pildă, doctrina recentă reține că un părinte care acționează pur discreționar, mânat doar de propriul egoism, fără respectul față de celălalt părinte și cu acea concepție revoltătoare că numai „El” cunoaște accepțiunea binelui pentru copil său, va putea fi „sancționat” prin conferirea exercițiului autorității părintești exclusive celuilalt părinte[5].

Potrivit jurispudenței din statele a căror reglementare normativă a constituit sursa de inspirație a legiuitorului român[6], în principiu, un conflict între părinți, chiar de o intensitate ridicată sau foarte ridicată, nu poate constitui, în sine, un motiv justificat pentru respingerea autorității părintești comune. Totuși, dacă se poate identifica în acest „război” un unic vinovat, care intensifică conflictul, care nu caută a-l aplana, care dă dovadă de un comportament absurd, infantil, rudimentar, grobian sau fățiș impregnat de rea-credință, de intenția de a vătăma, atunci regula trebuie să cedeze acordându-i-se celuilalt părinte autoritatea exclusivă.

„De regulă, obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, iar în cazul obligației părinților față de copii și a cheltuielilor pentru educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestora” – D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ed. a II-a, emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 459. În același sens, a se vedea T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 492

---

[1] A se vedea Conferința Institutului Național al Magistraturii din data de 20 februarie 2012, cu titlul Dispoziții ale Noului Cod civil în materia Dreptului familiei – unificarea practicii, p. 14, http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_115/det_1506/8453.pdf

[2] E. Florian, op. cit., p. 305.

[3] Pentru aceeași opinie, a se vedea G.C. Frențiu, în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I. Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 578-579.

[4] Ibidem, p. 579.

[5] B. Ionescu, op. cit., p. 71.

[6] C.A. Bruxelles, hotărârea din 15 decembrie 2008, nr. de rol 2008/KR/108, pe site-ul http://jure.juridat.just.fgov.be.

Colectivul ARPCC

ref. [ngo1423]