Motivele pentru care autoritatea părintească se poate exercita numai de către unul dintre soţi

Stimată doamnă / stimate domn,

Ne permitem să republicăm un text emis de către INM în februarie 2012 pe tema unificării practicii judiciare. Materialul prezent reprezintă o selecţie legată de situaţiile în care este întemeiat ca autoritatea părintească să se exercite exclusiv de către unul dintre părinţi.

Republicăm acest text deoarece am observat că anumite instanţe acordă destul de lejer sentinţe de tip custodie unică, refuzând exerciţiul autorităţii părinteşti unor părinţi care până la divorţ s-au ocupat cu responsabilitate de copiii, fără a oferi o motivare detaliată privitoare la decizia luată.

Nenumărate articole şi studii au arătat că este în interesul superior al copilului ca acesta să primească îngrijire şi ghidare din partea ambilor părinţi, fapt pentru care legiuitorul a stabilit prezumpţia de autoritate părintească comună care poate fi răsturnată doar printr-o argumentaţie extrem de serioasă. Aceasta pare să fie şi practica judecătorească majoritară. Nu reprezintă motive temeinice de retrage autoritatea părintească asupra copilului argumente de tipul:

• faptul că părintele în cauză doreşte acest lucru (a primi ghidare din partea ambilor părinţi este un drept al copilului !)
• faptul că între părinţi există anumite neînţelegeri cu privire la modul concret de exercitare al autorităţii părinteşti (de exemplu unde să locuiască copilul)
• faptul că un părinte este stabilit în altă ţară sau în altă localitate
• faptul că un părinte este homosexual, consumă alcool, are un handicap fizic minor, etc.

Excepţiile care pot impune soluţii de tip custodie unică ar trebui să reprezinte un procent mic din totalul cazurilor care dezbat măsurile privitoare la copil, probatoriul trebuind să fie unul deosebit de serios pentru a se putea răsturna prezumpţia de autoritate părintească exercitată în comun.

Cu deosebită consideraţie

Codin Băltăgan

Motivele pentru care autoritatea părintească se poate exercita numai de către unul dintre soţi

Jud. dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu

Formator al Institutului Naţional al Magistraturii (moderator)

Nadia-Simona Tăran

Expert INM, Departamentul de formare profesională continuă

Autoritatea părintească poate fi exercitată doar de unul dintre soţi pentru motivele prevăzute de art. 507 NCC. În cazul părinţilor divorţaţi, autoritatea părintească se va exercita potrivit hotărârii instanţei de tutelă. Mai mult, exerciţiul comun al autorităţii părinteşti după divorţ presupune consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestuia fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc.

Considerăm că aceleaşi principii sunt aplicabile şi copiilor din afara căsătoriei recunoscuţi de ambii părinţi, ai căror părinţi nu convieţuiesc.

S-a mai subliniat că art. 507 nu stabileşte o simplă excepţie de la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, ci veritabile situaţii excepţionale în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, de interpretare restrictivă, situaţii care ar trebui să intervină foarte rar şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa. O atare interpretare restrictivă exclude posibilitatea analizării sub această reglementare a ipotezelor de tipul stabilirii domiciliului unuia dintre părinţi în străinătate, când, graţie mijloacelor de comunicare moderne, poate fi asigurată exercitarea autorităţii părinteşti în comun, sau chiar a situaţiilor de comportament violent din partea unui părinte. În sprijinul acestei interpretări au fost aduse şi argumente desprinse din jurisprudenţa belgiană, în care s-a arătat că exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ de către un singur părinte nu poate fi justificat de motive precum stabilirea domiciliului în străinătate, consumul de alcool sau de droguri, orientarea homosexuală a unuia dintre părinţi şi faptul că acesta trăieşte într-un cuplu de acest fel, întrucât este posibilă consultarea părintelui (aspect ce ţine de esenţa exercitării autorităţii părinteşti) care are capacitate de exerciţiu, nefiind împiedicat de nimic să-şi exprime voinţa, iar pe de altă parte, părintele nu trebuie încurajat să abandoneze obligaţiile pe care le are referitor la deciziile care îl privesc pe copil, să renunţe la drepturile şi îndatoririle sale părinteşti.

În practică va fi necesară schimbarea mentalităţii de până acum, conform căreia copilul era încredinţat mamei care lua toate deciziile.

Prin analogie, se poate spune că autoritatea părintească poate fi asimilată unui drept subiectiv, care nu se pierde de niciunul din părinţi în nicio circumstanţă, ea fiind un dat născut din legătura naturală dintre părinte şi copil iar exerciţiul autorităţii părinteşti cu exercitarea acestui drept subiectiv.

în jurisprudenţa belgiană s-au cristalizat cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti următoarele reguli:

• niciun argument de principiu nu poate înlătura exercitarea în comun a autorităţii părinteşti (de exemplu: sexul, vârsta copilului);
• împrejurările nerelevante nu constituie motive temeinice în acest sens (de exemplu, un părinte se face vinovat de violenţe conjugale, prezintă un handicap fizic, faptul că un părinte devine homosexual, plecarea părintelui în străinătate), pentru că este vorba doar de contribuţia unui părinte la  luarea  unei  decizii  privitoare  la  copil.  În  ipoteza  unei  situaţii  conflictuale  care  afectează comunicarea dintre părinţi  s-a pus însă problema dacă este în interesul copilului să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte.
• trebuie avute în vedere doar fapte concrete, care pot fi dovedite;
• probatoriul trebuie să poarte asupra următoarelor elemente cumulative: dovada de către soţul  solicitant a suferinţei  copilului care se află sub autoritatea ambilor părinţi;  stabilirea unei legături de cauzalitate între suferinţa copilului şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti; demonstrarea faptului că soluţia constă în exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către părintele solicitant.

Potrivit art. 398 NCC, derogarea de la regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti are la bază doar motive privind interesul superior al copilului, iar nu dorinţele părinţilor, care, nu de puţine ori, pot fi egoiste şi posesive.

Cu toate acestea, pot interveni şi situaţii obiective care să facă imposibilă exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, acestea fiind prevăzute de art. 507 NCC, care vor conduce la dispunerea exercitării acesteia de unul singur dintre părinţi, indiferent dacă părinţii sunt căsătoriţi sau nu.

Dispunerea exercitării autorităţii părinteşti de către unul singur dintre părinţi nu este condiţionată de decăderea celuilalt din drepturile părinteşti, dar poate fi însoţită de aceasta, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 508 alin. (1) NCC. Efectele decăderii din drepturile părinteşti sunt mai dure decât cele privind lipsirea de exerciţiul autorităţii părinteşti a unui părinte, în sensul că, în acest ultim caz, părintele respectiv păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia, în timp ce părintele decăzut total din drepturile părinteşti le pierde.

Dispoziţii legale relevante din Codul civil:

Art. 398. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Art. 507. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

Art. 508. Condiţii

(1) Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

(2)  Cererea  se  judecă  de  urgenţă,  cu  citarea  părinţilor  şi  pe  baza  raportului  de  anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.