Relocarea parentală, dreptul la liberă circulaţie şi custodia comună asupra copiilor

Autor: Christina G. Jeppesen de Boer*

Traducere efectuată prin eforturile Asociaţiei Române pentru Custodie Comună

1. Introducere

Pe măsură ce autoritatea părintească comună devine norma legală, aplicată din ce în ce mai mult în situaţiile în care părinţii nu locuiesc împreună, de exemplu, după divorţ sau după încheierea unei relaţii, soluţionarea disputelor privind exercitarea concretă a autorităţii părinteşti a câştigat o importanţă semnificativă. O dispută frecvent întâlnită este cea referitoare la relocarea părintelui rezident.

În acest articol se prezintă comparativ abordarea privind relocarea parentală adoptată de Comisia Europeană a Dreptului Familiei (CEFL) prin intermediul Principiilor legislaţiei europene cu privire la autoritatea părintească şi perspectiva adoptată în cadrul legislaţiei olandeze şi daneze. Relocarea este analizată în mod nepărtinitor între părintele rezident şi cel nerezident? Se aplică aceleaşi principii în interiorul şi în exteriorul jurisdicţiei? În primul rând, acest articol examinează succint reglementările privind autoritatea părintească şi rezidenţa în jurisdicțiile stabilite.

2. Reglementările privind autoritatea părintească şi rezidenţa

2.1. Principiile CEFL

CEFL a fost creată în Utrecht, în septembrie 2001 şi principalul său obiectiv este de a dezvolta principii care deşi nu au un caracter obligatoriu, serveşte ca o sursă de inspirație în ceea ce priveşte armonizarea dreptului european al familiei. Redactarea principiilor trebuie văzută, conform chiar Principiilor, în contextul unei convergențe crescânde a legislaţiei naţionale privind dreptul familiei în Europa, reflectând valorile europene comune și prin prisma dorinței și necesității de a armoniza dreptul familiei în Europa, în scopul de a facilita libera circulație a persoanelor în Europa. Scopul principiilor cu referire la Responsabilitățile Părinteşti este şi acela de a contribui la valori europene comune privind drepturile şi bunăstarea copilului.

Conform Principiilor CEFL părinții legali dețin responsabilitățile părinteşti și poziția lor nu este afectată de divorţ și de încheierea relației. În ceea ce privește exercitarea, părinții ar trebui, pe cât posibil, să facă acest lucru în comun și sunt încurajați să ajungă la un acord.

În cadrul Principiilor CEFL determinarea rezidenței este reglementată prin intermediul prevederilor generale, care se aplică în soluționarea disputelor parentale. Principiile CEFL stipulează prin Principiul 3:20 că, titularii responsabilităților părintești, care locuiesc separat trebuie să ajungă la un acord în privința domiciliului copilului. În cazul în care, părinții nu pot ajunge la un acord, atunci acest aspect va fi soluționat de autoritatea competentă, care va proceda conform Principiului 3:14. Acest Principiu stipulează norma generală care reglementează soluționarea disputelor parentale, cu caracter mult mai important. Sunt menționate două alternative în soluţionarea unei dispute. Autoritatea competentă poate împărți exercitarea responsabilităților părintești sau poate decide în favoarea uneia dintre părți. În consecință, principiile lasă la latitudinea legislației naționale să aleagă dintre cele două soluții diferite, pornind de la ideea ca nu există un nucleu comun. Totuși se poate deduce din comentarii că, soluția stabilirii domiciliului alături de unul dintre părinți este (probabil) soluția preferată, dacă avem în vedere și faptul că relocarea este tratată în mod separat în Principiul 3:21.

Principiile CEFL menționează și posibilitatea unei rezidențe comune, pe baza unui acord între părinți și se dorește ca un astfel de aranjament să poată fi stabilit și în situația în care un părinte se opune unei astfel de soluții, care ajunge să fie examinată și de autoritatea competentă.

2.2. Legislația olandeză

Legislația olandeză prevede continuarea autorității părinteşti comune, după un divorț sau ruperea unei relații, ca şi regulă principală. Încetarea autorității părintești este posibilă, totuși, dar respectând un criteriu strict. În prezent, custodia comună continuă după divorț în aproximativ 92% din cazuri. În momentul de față, legislația olandeză se află în revizuire.

Reforma care va fi implementată privind „continuarea creșterii şi educării copiilor”, întărește egalitatea prin diverse mijloace, de exemplu, prin intermediul unei norme explicite referitoare la egalitatea în creșterea și educarea copiilor în cadrul conceptului de autoritate părintească comună și mai mult decât atât, obligă părinții să prezinte și un plan de creștere și educare a copiilor în care să existe referiri la modul de împărțire a îngrijirii și responsabilităților, alături de cererea de divorț. Această viitoare reformă are drept scop implementarea „dreptului copilului de a fi îngrijit de ambii părinţi”.

În legislaţia olandeză, oricare dintre părinţi poate solicita instanţei o sentinţă cu privire la locul de domiciliu al copilului (hoofdverblijf). O astfel de sentinţă este emisă pe baza prevederilor din Articolul 1:253a, din Codul Civil Olandez (Burgerlijk Wetboek), referitoare la soluţionarea generală a disputelor. Deşi acest lucru nu este obligatoriu, majoritatea sentinţelor de divorţ conţin o decizie, dacă acest lucru este solicitat, sau o menţiune privind acordul la care au ajuns părinţii, referitor la locul de domiciliu al copilului.

Legea olandeză permite părinţilor să ajungă la un acord cu privire la o rezidenţă împărţită. Stabilirea unei rezidenţe împărţite, împotriva dorinţelor unuia dintre părinţi probabil că este posibilă, deşi până în prezent nu au existat decizii finale, care să stabilească o astfel de divizare.

2.3. Legislaţia daneză

Legislația daneză prevede continuarea autorității părinteşti comune, după divorț sau ruperea unei relații, ca şi regulă principală. De la momentul intrării în vigoare a legii privind Responsabilitatea Parentală (Lov om forældreansvar) la data de 1 octombrie 2007, încetarea autorităţii părinteşti comune este posibilă doar cu respectarea unui criteriu foarte strict. În prezent, autoritatea părintească comună continuă după divorţ în aproximativ 90% din cazuri.

Modificări recente ale legislaţiei daneze au întărit principiul egalităţii în diverse moduri, de exemplu, prin prevederea că, autoritatea părintească comună nu mai poate înceta la cererea unuia dintre părinţi şi prin posibilitatea stabilirii unui aranjament privind contactul, ca sumă a unei rezidenţe împărţite, în sensul unei alocări temporare. Legea are drept scop implementarea principiului că un copil are dreptul la ambii părinţi.

În legislaţia daneză, autoritatea de a stabili domiciliul unui copil (bopæl) a fost introdusă prin Legea privind Responsabilitatea Părintească, din 2007. Articolul 17(1) din lege stipulează că, instanţa de judecată va decide cu cine va locui copilul în situaţiile în care părinţii au autoritate părintească comună şi nu ajung la un acord cu privire la locul de domiciliu al acestuia.

Părinţii pot ajunge la un acord cu privire la o rezidenţă împărţită. Nu se poate stabili sau menţine o rezidenţă împărţită, dacă unul dintre părinţi se opune. Totuşi, a devenit posibilă stabilirea unui aranjament cu privire la contact, ca sumă a unei rezidenţe împărţite din 2007, o dată cu intrarea în vigoare a Legii privind responsabilitatea parentală.

2.4. Domiciliul factual

Deşi, marea majoritate a părinţilor au autoritate părintească comună, după divorţ în Olanda şi Danemarca, copiii continuă să locuiască în principal cu mama în ambele jurisdicţii.

În Olanda, aproximativ 75% dintre copii locuiesc cu mama, după divorţ şi după terminarea unei relaţii, 9% cu tatăl şi 16% din cazuri există un acord de creştere şi educare a copiilor în comun (rezidenţă împărţită). În Danemarca, 90% dintre copiii care nu locuiesc cu ambii părinţi, inclusiv cei care au părinţi necăsătoriţi, au adresa de domiciliu aceeaşi cu a mamei, iar 11% cu a tatălui. Aproximativ 20% din copii petrec mai mult de o treime din timp cu unul dintre părinţi.

Aceste date statistice indică faptul că, atât în Olanda, cât şi în Danemarca, mama continuă să fie principala persoană care asigură creşterea şi educarea copilului, după divorţ, deşi există şi un grup de copii care au rezidenţă împărţită. Statisticile privind stabilirea domiciliului copiilor cu mama sau tata nu sunt totuşi pe deplin comparabile deoarece statisticile daneze au în vedere toţi copiii din Danemarca, inclusiv cei care sunt crescuţi de mame singure, în timp ce informaţiile olandeze provin din cercetări referitoare la copiii a căror părinţi au divorţat.

3. Reglementarea relocării

3.1. Principiile CEFL

Principiile CEFL stipulează un regulament specific pentru relocarea parentală în Principiul 3:21. Părintele care doreşte să-şi schimbe domiciliul împreună cu copilul trebuie să-l anunţe pe celălalt în prealabil. În situaţia în care părinţii nu reuşesc să ajungă la un acord asupra acestui aspect, atunci oricare dintre ei poate solicita o sentinţă în acest sens din partea instanţei de judecată. Principiile CEFL nu fac distincţia dintre relocarea în cadrul sau în afara jurisdicţiei. În consecinţă, părinţii trebuie să ajungă la un acord sau să solicite o sentinţă referitoare la orice tip de relocare în conformitate cu Principiile CEFL.

Principiile CEFL prezintă o serie limitată de factori care trebuie luaţi în considerare de către autoritatea competentă. Aceşti factori sunt:

(a) vârsta şi opinia copilului; 

(b) dreptul copilului de a menţine o relaţie personală cu celălalt titular al responsabilităţilor părinteşti;

(c) abilitatea şi dorinţa titularilor responsabilităţilor părinteşti de a colabora unul cu altul;

(d) situaţia personală a titularilor responsabilităţilor părinteşti;

(e) distanţa geografică şi accesibilitatea;

(f) libera circulaţie a persoanelor.

Deşi  Principiile au ca şi obiectiv facilitarea liberei circulaţii a persoanelor în Europa, soluţia aleasă în ceea ce priveşte relocarea reprezintă o echilibrare a intereselor, fără un punct clar de pornire. Echilibrarea intereselor este concepută ca o preocupare faţă de dreptul copilului de a menţine o relaţie personală cu celălalt (ceilalţi) titular al responsabilităţilor părinteşti şi a dreptului părintelui cu care copilul locuieşte, de a se muta în ideea unui „scop valid”, ca de exemplu în scopul de a-şi îmbunătăţi situaţia profesională sau de a însoţi un nou partener (drepturile liberei circulaţii) având în vedere implicaţiile practice ale relocării.

3.2. Legislaţia olandeză

În legislaţia olandeză nu există o reglementare specifică privind relocarea. Oricare dintre părinţi poate solicita instanţei o sentinţă, care este în conformitate cu prevederile referitoare la soluţionarea în general a disputelor, menţionate în Articolul 1:253a Codul Civil. Copilul cu vârsta de 12 ani sau mai mare va fi audiat, conform prevederilor generale menţionate în Articolul 809(1) din Codul de Procedură Civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering).

Având în vedere faptul că, în legislaţia olandeză nu există o prevedere specifică referitoare la relocare, criteriile de ghidare în ceea ce priveşte relocarea vor fi deduse din jurisprudenţă.

În principiu, orice tip de relocare presupune consimţământul celuilalt părinte sau o încuviinţare substitutivă a unei instanţe de judecată, indiferent de distanţă şi dacă a fost stabilit un domiciliu principal. Deşi, nu există o prevedere specifică referitoare la obligaţia de a informa celălalt părinte, se poate deduce din jurisprudenţă că, părintele rezident are datoria de a se consulta cu celălalt părinte.

Până de curând, în măsura în care acest lucru a fost constatat, nu au existat cazuri în care s-a interzis relocarea părintelui rezident împreună cu copilul în cadrul jurisdicţiei (partea europeană a Regatului Ţărilor de Jos, spre deosebire de Aruba şi Antilele Olandeze) în situaţia în care copilul avea domiciliul principal cu acest părinte. Totuşi, o sentinţă recentă, emisă de Instanţa de la Utrecht (Rechtbank) a interzis unei mame cu un copil de şapte ani să se mute din partea centrală a Ţărilor de Jos în partea de sud (aproximativ 100-150 km). Mama îşi dorea să se mute pentru a fi împreună cu noul partener. Instanţa districtuală a ajuns la concluzia că, acest lucru nu ar fi în interesul superior al copilului, dat fiind faptul că relocarea ar fi impus modificarea acordului privind contactul extins (săptămânal) cu tatăl.

Acest ultim caz menţionat poate fi privit ca având efecte negative asupra jurisprudenţei referitoare la situaţiile în care părinţii au ajuns la un acord de rezidenţă împărţită. În această situaţie, regula principală care poate fi dedusă din jurisprudenţa instanţelor de judecată inferioare, este că un părinte nu se poate muta împreună cu copilul dacă celălalt părinte se opune relocării. Această regulă pare să se aplice şi în cazurile în care, în ciuda unui acord privind rezidenţa împărţită, unul dintre părinţi pare a fi principalul îngrijitor sau când alături de acest acord, a fost stabilit domiciliul principal alături de acest părinte.

Se pare că, tendinţa generală privind relocarea părintelui rezident în afara jurisdicţiei este ca acest lucru să fie permis rareori. Un caz tipic este cel în care părintele rezident îşi doreşte să se mute în ţara sa de origine. În 2001, Instanţa districtuală Haarlem a emis o sentinţă într-un caz ce se referea la relocarea mamei în Spania (deşi nu era menţionat în mod explicit, se pare că mama avea naţionalitate spaniolă). Părinţii fuseseră căsătoriţi din 1992 până în 2001 şi aveau împreună trei copii, născuţi în 1992, 1994 şi respectiv 1998. Înainte de 1993 au locuit în Spania şi după această dată în Ţările de Jos. Hotărârea de divorţ prevedea şi faptul că părinţii îşi vor continua exercitarea în comun a autorităţii părinteşti după divorţ, dar fără a menţiona domiciliul copiilor. Totuşi, copiii locuiseră în principal cu mama de la momentul divorţului şi aveau un contact regulat şi frecvent cu tatăl. Consecutiv anunţului mamei privind intenţia sa de a se stabili în Spania la finalul anului şcolar, tatăl a demarat procedurile prin care solicita ca autoritatea părintească să-i fie conferită doar lui şi suplimentar într-un stadiu ulterior o cerere de stabilire a domiciliului principal al copiilor la el. Mama a solicitat autoritatea părintească unică sau o sentinţă, care să-i permită schimbarea domiciliului copiilor în Spania, unde considera că are oportunităţi mai bune de angajare.

Instanţa districtuală Haarlem a respins cererile ambilor părinţi privind acordarea autorităţii unice, precum şi solicitarea făcută de tată, referitoare la schimbarea rezidenţei principale a copiilor, cu condiţia ca mama să locuiască în continuare în Ţările de Jos. Aşadar, mama nu a primit permisiunea de a se muta (împreună cu copiii) în Spania. În situaţia în care ea decidea să se mute, atunci instanţa ar fi schimbat domiciliul principal al copiilor, astfel încât aceştia să poată fi cu tatăl.

Pe de altă parte, Curtea de Apel din Leeuwarden (Gerechtshof) a decis prin sentinţa emisă în data de 1 august 2007 că, mama se poate muta în ţara sa de origine, Brazilia, împreună cu o fiică, deşi părinţii aveau exerciţiu comun al autorităţii părinteşti şi rezidenţa principală a fiicei cu mama fusese stabilită de către Instanţa districtuală în cursul procedurii de divorţ din 2004. În acest caz, tatăl a cerut autoritate părintească unică în privinţa fiicei şi a refuzat să fie de acord cu mutarea mamei şi cu emiterea unui paşaport pentru fiică. Mama nu mai putea sta în Ţările de Jos pentru că dreptul ei de reşedinţă expirase. Aspectul interesant al acestui caz este că, Curtea de Apel şi-a bazat decizia pe un drept al părintelui cu care copilul locuia în principal pentru a determina locul de rezidenţă.

Un alt tip de caz se referă la situaţia în care părintele rezident îşi doreşte relocarea pentru a-şi căuta un loc de muncă în străinătate. În această situaţie relocarea este în mod tipic refuzată. În primul caz din Instanţa de judecată districtuală de la Utrecht în 2005, tatălui unui copil născut în 2000 i-a fost refuzat dreptul de a se muta în Dubai în cursul procedurilor de divorţ. Părinţii au fost de acord cu stabilirea la tată a domiciliului principal al copilului, dar mama nu a fost de acord cu mutarea (mama era internată într-o instituţie). Mai mult decât atât, într-o sentinţă a Instanţei de judecată districtuale din Alkmaar, curtea a respins cererea mamei de a se muta în Creta împreună cu un fiu mai mic, care locuia în principal cu mama, de la momentul divorţului dintre părinţi. Mama îşi dorea să se mute în Creta împreună cu fiul ei, cu doi copii dintr-o relaţie anterioară şi cu noul său partener pentru a prelua conducerea unui restaurant. Mama a declarat că va pleca indiferent de decizia instanţei. Curtea a modificat domiciliul principal al fiului, astfel încât acesta să poată fi împreună cu tatăl său. Instanţa s-a bazat, inter alia, pe faptul că părinţii nu şi-au împărţit responsabilitatea creşterii şi educării fiului într-o manieră tradiţională (în perioada serviciului cu jumătate de normă al mamei, tatăl se ocupa de fiu câteva zile suplimentare pe săptămână) şi pe faptul că, deşi mutarea a fost pregătită foarte bine, având în vedere copiii (şcolarizarea), interesul superior al fiului nu a fost principala preocupare a mamei în această decizie de relocare.

În cele din urmă, trebuie menţionată şi situaţia în care părintele rezident doreşte să se mute în scopul de a-şi întemeia o nouă familie, într-o altă ţară. Într-un caz judecat de Curtea de Apel de la Haga din 2003, problema care a apărut a fost dacă instanţa ar trebui să înlocuiască consimţământul tatălui cu privire la relocarea mamei în Australia. Faptele cazului au fost următoarele. Părinţii aveau doi copii împreună, născuţi în 1989 şi respectiv în 1991. Ei au divorţat în 2001 şi au continuat să-şi exercite autoritatea părintească în mod comun.

Domiciliul principal al copiilor a fost stabilit alături de mamă. În 2002 mama a solicitat Instanţei districtuale de la Haga permisiunea de relocare în Australia. Mama dorea să se mute în Australia pentru a se stabili acolo împreună cu noul ei partener, care nu putea obţine drept de şedere în Ţările de Jos. Tatăl nu a fost de acord cu o astfel de mutare şi a solicitat modificarea domiciliului principal al copiilor, astfel încât aceştia să rămână cu el. Instanţa districtuală a respins cererile ambilor părinţi, iar mama a înaintat un apel la Curtea de Apel de la Haga. Curtea de Apel a modificat sentinţa Instanţei districtuale şi a permis mamei relocarea în Australia. Curtea de Apel a considerat că ar fi în interesul superior al copiilor ca aceştia să rămână alături de mama lor, dat fiind faptul că părinţii au căzut de acord să aleagă un model tradiţional de familie, în care, în principal mama a avut grijă de copii atât pe perioada căsătoriei, cât şi după divorţ. În lumina acestei constatări, Curtea a considerat că “în acord cu păstrarea acestui rol, ar trebui ca mama să aibă suficient spaţiu pentru a-şi îndeplini rolul, chiar şi, în principiu, dacă ea alege să continue viaţa ei şi a copiilor într-un alt loc.” Apoi Curtea a analizat dacă relocarea era în interesul superior al copiilor şi a constatat că acest aspect era îndeplinit, dat fiind faptul că mama a plănuit cu mare atenţie relocarea şi că noua ei relaţie era una stabilă.

Totuşi, în majoritatea cazurilor similare acestuia, mamei i s-a refuzat dreptul de relocare.

Într-o decizie a Instanţei districtuale din Arnhem din 2006, curtea a respins decizia instanţei districtuale din Almelo prin care se permitea relocarea mamei în SUA împreună cu cei trei copii, care locuiseră cu ea de la momentul divorţului din 2004 şi care aveau contact cu tatăl două week-end-uri pe lună, deşi acest lucru depindea de faptul că tatăl lucra în străinătate. Mama dorea să se mute în SUA pentru a fi împreună cu noul ei soţ, care se stabilise acolo din 2005. Curtea de Apel din Arnhem a considerat că o rezidenţă principală nu antrenează şi un drept de relocare, în situaţia în care relocarea ar împiedica contactul frecvent, iar celălalt părinte nu este de acord cu acest lucru. Mai mult decât atât, Curtea de Apel a considerat că mama nu a prezentat posibilităţi adecvate de contact, după relocare. Decizia Curţii de Apel stabilea ca, copiii să locuiască în continuare cu mama, dar să aibă contact cu tatăl două week-end-uri pe lună, ceea ce însemna că mama nu putea să locuiască în SUA.

Aceste decizii privind relocarea în afara jurisdicţiei (partea europeană a Regatului Ţărilor de Jos) ilustrează faptul că, fiecare caz este judecat în funcţie de propriile particularităţi şi că nu poate fi dedusă o direcţie clară. Majoritatea cazurilor recente par să pornească de la ideea că, părintelui cu care copilul locuieşte în principal, ar trebui să i se dea permisiunea de relocare. Totuşi, adesea respingerea permisiunii are la bază stabilirea posibilităţilor de contact dintre celălalt părinte şi copil. Relocarea în afara jurisdicţiei, văzută din perspectiva contextului rezultatelor deciziilor, a fost permisă doar în două cazuri, în care părintele rezident avea opţiuni limitate de relocare. Într-unul din cazuri, părintele (mama) nu mai avea drept de şedere în Ţările de Jos şi în celălalt caz, noul partener al mamei nu putea obţine un permis de rezidenţă în Ţările de Jos. Mai mult decât atât, se pare că este important potenţialul de cooperare al părintelui rezident cu privire la consultarea celuilalt părinte, precum şi posibilităţile de contact.

3.3. Legislaţia daneză

Obţinerea unei decizii privind stabilirea domiciliului sau relocarea a fost posibilă doar după intrarea în vigoare a Legii privind responsabilitatea parentală din 2007. Anterior acestei legi, părinţii care aveau autoritate părintească comună trebuiau să ajungă la un acord privind domiciliul copilului şi relocarea. În cazul în care aceştia nu reuşeau să ajungă la un acord, singura variantă era renunţarea la autoritatea părintească comună. Totuşi, o parte din cazurile care priveau încetarea autorităţii părinteşti şi acordarea consecutivă a autorităţii parentale unice, se refereau în mod indirect la relocarea intenţionată sau de facto a părintelui rezident.

În aceste cazuri, instanţele au fost obligate să acorde autoritatea părintească unică. Acest lucru înseamnă că, nu a fost posibilă interzicerea relocării părintelui rezident. A fost posibilă doar acordarea autorităţii părintești unice celuilalt părinte cu condiţia ca acesta să fie apt şi dornic să deţină acest tip de autoritate.

Deciziile de acordare a autorităţii părinteşti unice care conţin relocarea ca şi element sunt decizii particulare în care, în mod firesc nu doar relocarea joacă un rol. Din cazurile juridice publicate se pare că relocarea sau intenţia de relocare nu au reprezentat prin ele însele un motiv al acordării autorităţii parentale unice celuilalt părinte. Acest lucru se aplică cu privire la relocările din cadrul jurisdicţiei şi probabil şi în raport cu relocările din afara jurisdicţiei. Circumstanţe singulare, precum abilitatea de a fi părinte, obstrucţionarea contactului şi opinia copilului ar putea, totuşi, reprezenta un motiv de acordare a autorităţii parentale unice celuilalt părinte.

Reglementările actuale referitoare la relocare implică trasarea unei distincţii între relocarea în cadrul jurisdicţiei (partea geografică a Danemarcei, excluzând teritoriile Groelandei şi Insulele Feroe) şi în afara jurisdicţiei. Părintele rezident (bopælsforælderen) are dreptul de a se muta în interiorul jurisdicţiei atunci când părinţii au autoritate părintească comună. Oricare dintre părinţi dacă vrea să-şi schimbe reşedinţa trebuie să-l anunţe pe celălalt părinte despre acest lucru cu şase săptămâni în avans. Această regulă se aplică ambilor părinţi legali, indiferent dacă ei deţin sau nu autoritate părintească comună sau dacă copilul locuieşte sau nu cu acest părinte. Deşi, părintele cu care copilul locuieşte are dreptul de a se muta în cadrul jurisdicţiei, Nota explicativă ce însoţeşte Legea specifică faptul că relocarea poate fi un motiv pentru a schimba domiciliul copilului şi că părintele nerezident poate cere în consecinţă acest lucru. O schimbare a rezidenţei este posibilă, de exemplu atunci când decizia iniţială s-a bazat pe presupunerea că părintele rezident este de acord cu un contact extins sau în cazul în care părintele rezident este văzut ca împiedicând contactul sau lipsindu-i disponibilitatea spre cooperare parentală.

Prin noua Lege privind responsabilitatea parentală se doreşte a se implementa „perspectiva copilului”. Acest lucru are mai multe consecinţe. În primul rând, acum Articolul 31 prevede că, copilul trebuie implicat întotdeauna într-un caz referitor la stabilirea autorităţii părinteşti sau a domiciliului, astfel încât perspectiva şi opiniile sale să fie vizibile. Acest Articol trebuie citit împreună cu Articolul 5, conform căruia opiniile copilului trebuie avute în vedere în toate chestiunile, în funcţie de vârsta şi maturitatea sa. În mod normal, va avea loc o conversaţie cu un copil de 7 ani sau mai mare, iar în cazul copiilor mai mici, opiniile lor vor fi făcute cunoscute cu ajutorul unor experţi.

Un părinte rezident se va putea muta în afara jurisdicţiei doar dacă, părinţii care deţin autoritate părintească comună vor ajunge la un acord cu privire la acest lucru sau dacă instanţa va decide că acest părinte se poate muta împreună cu copilul într-un loc specific în afara ţării. În consecinţă, în această situaţie nu este suficientă anunţarea celuilalt părinte.

Notele explicative ale acestei Legi nu menţionează când anume se poate acorda o astfel de permisiune. Se pare că, jurisprudenţa actuală, care se referă la acordarea autorităţii părinteşti unice în cazul în care relocarea nu reprezintă prin ea însăşi un motiv de modificare a acordării autorităţii parentale, reprezintă o linie directoare. Circumstanţele relevante pentru schimbarea domiciliului, de exemplu, în situaţia în care stabilirea acestuia s-a bazat pe presupunerea că există un aranjament privind un contact extins sau în cazul în care părintele rezident este văzut ca obstrucţionând contactul sau ca fiind necooperant, pot reprezenta un motiv pentru interzicerea relocării sau pentru schimbarea domiciliului principal al copilului.

3.4. Concluzii comparative

La un nivel general, abordările CEFL privind relocarea parentală sunt reflectate în perspectiva daneză şi în cea olandeză, cu condiţia echilibrării unor idealuri contradictorii, reprezentate pe de o parte, de dreptul părinţilor nerezidenţi de a menţine o relaţie personală cu copilul, iar pe de altă parte, de posibilitatea părinţilor rezidenţi de a se muta în scopul unor obiective valide.

Totuşi, abordarea din legea daneză şi într-o oarecare măsură şi din cea olandeză par a avea un punct de pornire clar referitor la posibilitatea părintelui rezident de a se muta în cadrul jurisdicţiei. Distincţia formală dintre relocarea din interiorul şi exteriorul jurisdicţiei din legea daneză şi distincţia informală, ce apare ca urmare a deciziilor referitoare la relocare din legislaţia olandeză, poate fi considerată ca favorizând oportunităţile de relocare ale unui părinte rezident în interiorul jurisdicţiei. Nu este surprinzător faptul că, Principiile CEFL nu favorizează o astfel de distincţie, dat fiind faptul că ele promovează drepturile de liberă circulaţie într-o perspectivă europeană şi faptul că ele trebuie să joace rolul unor linii directoare atât pentru ţările europene mici, cât şi pentru cele mari, în sens geografic.

Până în prezent, legislaţia daneză pare mai favorabilă părintelui rezident care vrea să se mute în afara jurisdicţiei, decât situaţia echivalentă, conform jurisprudenţei olandeze. Este foarte interesant de văzut dacă schimbările din legislaţia daneză referitoare la o decizie privind relocarea, care este opusă stabilirii sau restabilirii autorităţii părinteşti unice va schimba această perspectivă.

La un nivel tehnic, Principiile CEFL şi legislaţia daneză prezintă un regulament specific al relocării, în timp ce legislaţia olandeză se bazează pe reglementările referitoare la soluţionarea în general a disputelor. În orice caz, perspectiva CEFL poate fi considerată ca fiind mai apropiată de legislaţia olandeză, deoarece ambele permit o analiză individuală, fără a se baza în mod formal pe un punct general de pornire.

Obligaţia de a informa sau de a anunţa celălalt părinte, care este menţionată în mod formal în Principiile CEFL şi în legislaţia daneză este de asemenea relevantă şi în legislaţia olandeză, a cărei jurisprudenţă indică faptul că părintele rezident are nu doar datoria de a-l informa pe celălalt părinte, ci şi de a-l consulta.

Aspectele menţionate în Principiile CEFL privind distanţa geografică, accesibilitatea şi cooperarea parentală sunt în mod evident de importanţă centrală şi în legislaţia olandeză şi relevante în cea daneză. În ceea ce priveşte participarea copilului în procesul de luarea a deciziei, Principiile CEFL şi legislaţia daneză nu se bazează pe un criteriu specific referitor la vârstă, aşa cum continuă să facă legislaţia olandeză. Niciuna dintre jurisdicţii nu clarifică importanţa opiniei copilului în cazul unei relocări, în opoziţie cu o interpretare a interesului superior al copilului.

4. Concluzii

Reglementarea legală a relocării parentale trebuie să armonizeze idealuri contradictorii sau principii legale, precum libera circulaţie a persoanelor şi o ocrotire părintească mai echitabilă. Aceste idealuri indică direcţia unei analize individuale în orice decizie practică.

Faptul că, reglementarea este parte a legislaţiei referitoare la autoritatea/ responsabilitatea părintească poate, totuşi, să indice că deciziile reflectă mai bine idealurile curente, care stau la baza acestei reglementări. Acest aspect este ilustrat de abordarea promovată de Principiile CEFL. În timp ce, Principiile au ca scop general promovarea liberei circulaţii a persoanelor în Europa, perspectiva abordată cu privire la relocare se bazează pe o echilibrare a intereselor, fără un punct clar de plecare. Mai mult decât atât, modificările din legislaţia daneză, precum şi din cea olandeză, pot fi privite ca limitând foarte mult posibilităţile de relocare ale părintelui rezident.

Continuarea autorităţii părinteşti comune şi întărirea egalităţii dintre părinţi sunt adesea argumentate mai degrabă în termenii „dreptului copilului de a avea doi părinţi” sau „dreptului de a menţine relaţii personale cu ambii părinţi”, decât pe baza unui drept egal de acces al părintelui la copil.

În contextul relocării, discursul „dreptului copilului la ambii părinţi” poate fi considerat ca fiind eronat, dacă avem în vedere faptul că, legea reglementează doar rezidenţa părintelui cu care copilul locuieşte în mod obişnuit, în timp ce celălalt părinte este liber să se mute. În timp ce, copilul este implicat foarte mult în procedurile referitoare la relocarea părintelui cu care locuieşte şi prin urmare poate intra în conflict cu acesta, nu există nicio clarificare cu privire la poziţia copilului, de exemplu, dacă copilul are o poziţie autonomă sau dacă o decizie a fost luată în locul său, în interesul său superior. Prin urmare, legislaţia nu susţine noţiunea referitoare la dreptul copilului de a avea doi părinţi. Mai degrabă, ea poate fi văzută ca urmărind o implicare egală din partea părinţilor în ceea ce îl priveşte pe copil, ceea ce în mod necesar va duce la limitarea posibilităţilor de relocare ale părintelui rezident.

Având în vedere faptul că, adesea copiii locuiesc doar cu unul dintre părinţi, în mod tipic mama, efectul este că acestui părinte rezident, în majoritatea cazurilor, îi va fi interzisă relocarea care are drept scop găsirea unui nou loc de muncă, o mai bună reţea socială, suport familial sau întemeierea unei noi familii, în timp ce părintele nerezident are libertatea de a se muta. În consecinţă, părinţii pot fi văzuţi ca fiind într-o poziţie inegală în raport cu un ideal care ar favoriza creşterea şi educarea copiilor în comun.

Textul complet poate fi accesat de aici.