Discriminarea sexuală în justiție în România mileniului 3

Sexismul^[1] cu privire la încredințarea minorilor (numit și preferință maternă) reprezentă o practică judecătorească prin care, minorii sunt încredințați în mod majoritar mamelor (în cazul custodiei unice) sau locuința minorilor este stabilită preponderent la mame (în cazul custodiei comune) în baza presupunerii că mama este un părinte mai potrivit să crească minorii. Această preferință corespunde definiției sexismului care se caracterizează printr-o atitudine sau prejudecată relativ la superioritatea unui reprezentant al unui sex asupra altui sex, având ca urmări discriminarea acestuia din urmă.

Un caz particular de preferință maternă este utilizarea de către instanțe în mod formal sau în mod informal a prezumției de încredințare către mamă. În baza acestei prezumții se verifică dacă mama oferă minime garanții morale și materiale pentru creșterea copilului și dacă da, minorii sunt încredințați acesteia fără a se cerceta în mod efectiv posibilitatea ca interesul superior al copilului să fie mai bine servit de către încredințarea către tată (în cazul custodiei unice) sau de către stabilirea reședinței minorului la tată (în cazul custodiei comune).
Preferința maternă este deosebit de pronunțată în România ^[2] dar și în lume ^{[3] [4]}, părinții de sex feminin fiind preferați de către instanțe în decizie de încredințare (în cazul custodiei unice) sau stabilire a locuinței minorilor (în cazul custodiei comune) după divorț deși din alte puncte de vedere părintele se sex masculin este mai bine poziționat ca și istoric al îngrijirii copilului, stabilitate, moralitate sau chiar legături de atașament.

Orice dogmă inflexibilă de definire a "interesului superior", prin care de exemplu se menționează că, copiii trebuie să rămână cu mamele sau cu tații, trebuie privită ca potențial discriminatorie și în dezacord cu Convenția. (…) tendința de a oferi mamelor custodia bebelușului sau copilului mic, deși comună în multe țări și protejată în special în societățile patriarhale, nu își găsește locul în cadrul Convenției) —Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18 pagina 296^[11] 

Inegalitatea responsabilităților părinților în multe țări iese, adesea, la lumină când părinții se despart. Rapoartele Inițiale și Secundare ale unui număr de țări au relevat tradiții legale și sociale care alocă în mod inflexibil responsabilitatea creșterii copilului fie mamei, fie tatălui, atunci când aceștia se despart. În general, mamelor li se acordă responsabilitatea inițială pentru bebeluși și copiii mici (…) transformarea acestei recunoașteri într-o lege inflexibilă poate avea ca rezultat încălcarea drepturilor copiilor. ” —Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18 pagina 296^[11]