Cred că practica încredinţării către mamă (în procent covârşitor) a copiilor a fost influenţată (probabil involuntar) de prevederile care stipulau ce anume trebuie să se aibă în vedere în astfel de cazuri - în primul rând vârsta, sexul şi ataşamentul copilului faţă de unul dintre părinţi. Dar ea a fost mai ales influenţată de cutumele sociale, de ceea ce societatea percepea ca normal (şi deci dezirabil) pentru copii.
În primul rând, vârsta. Într-o societate în care rolurile în familie erau împărţite după modelul tradiţional, mama se ocupa de creşterea şi educarea copilului, iar tatăl de asigurarea mijloacelor de subzistenţă a familiei. Iar dacă asta era realitatea socială, judecătorii presupuneau că vin în ajutorul copiilor preşcolari şi şcolari dacă îi încredinţează mamei, întrucit mama era cea care se ocupa de îngrijirea şi de educarea lor. Şi atunci ajungeau logic la concluzia că un copil, cu cât este mai mic, cu atât are nevoie mai mult de mama lui. Dacă l-ar fi încredinţat tatălui, care în mod tradiţional nu se ocupa de educaţia lui, l-ar fi pus pe copil într-o situaţie mai proastă.
În al doilea rând, sexul. Un copil de sex feminin n-ar fi fost în veci încredinţat tatălui; barierele dintre sexe erau clare şi rigide, şi cum barierele astea erau şi internalizate, unui tată i-ar fi fost foarte greu să crească o fată. Cum ar fi spălat-o? Cum ar fi îmbrăcat-o şi dezbrăcat-o? Cum i-ar fi spălat hainele? Să fim cinstiţi: imensa majoritate a bărbaţilor din prima jumătate a secolului XX (şi chiar şi mai aproape de noi) nu ar fi fost pregătiţi psihologic şi emoţional să îşi asume astfel de acţiuni. Iar când fetiţa ajungea la pubertate, tatăl tradiţional era cu totul depăşit de situaţie:)))...
În al treilea rând, ataşamentul copilului. Cum copilul petrecea cea mai mare parte din timp împreună cu mama, iar tatăl era o prezenţă mai mult nocturnă şi de duminică (sâmbăta era şi ea zi lucrătoare), se considera (pe drept sau nu) că un copil este mai ataşat de mamă decât de tată, mai ales la vârste mici.
Trebuie să înţelegem că judecătorii nu erau nici precari în raţionamentele lor practice, şi nici ostili la adresa taţilor. Pur şi simplu, dat fiind că aşa era societatea, că acelea erau rolurile taţilor şi ale mamelor, dacă trebuiau să decidă în interesul copilului (aşa cum îi obliga legea), judecătorii aproape că nu aveau încotro decât să încredinţeze copilul mamei.
Drepturile copiilor şi ale taţilor au început să devină relevante, să influenţeze legislaţia dar şi practica judecătorilor abia atunci când societatea s-a schimbat (în Occident mai devreme decât la noi, pentru că aici, fiind o societate închisă, rolurile sociale tradiţionale au fost ţinute artificial în viaţă mai mult timp). În primul rând, sub influenţa mişcării feministe, divorţul a devenit o operaţiune din ce în ce mai facilă. Asta a dus la un număr din ce în ce mai mare de divorţuri, lucru care a avut cel puţin două consecinţe interesante.
Pe de o parte, creşterea exponenţială a familiilor monoparentale a generat copii cu probleme care se transformau în adulţi cu probleme de relaţionare socială. Cum nu se mai putea reveni la vechile bariere puse divorţului, singura soluţie de rezolvare a problemei a fost încercarea de a aduce cumva lânga copil şi celalalt părinte.
Pe de altă parte, şi mai important, uşurinţa divorţului a permis femeilor să conteste cu succes rolul tradiţional al bărbaţilor în familie. Bărbaţii au fost nevoiţi să se adapteze - şi astfel s-au modificat rolurile şi modalităţile de interacţiune îintr-un cuplu. Să fim cinstiţi: noi, ca bărbaţi, ne purtăm astăzi cu copiii noştri în moduri care bunicilor noştri li s-ar fi părut inimaginabile (şi, înclin să cred, socialmente inacceptabile, sub demnitatea lor). Vorbesc, fireşte, în general; există şi excepţii. Astăzi bărbaţii schimbă scutecele cu aceeaşi îndemânare ca şi femeile, dar asta pentru că s-au (auto)educat să li se pară normal să schimbe scutece. Dacă ne întrebăm părinţii, cel mai probabil vom afla că nici măcar taţii noştri nu ne schimbau scutecele, nu ne hrăneau cu biberonul (sau cu linguriţa mai târziu), nu ieşeau singuri cu noi în cărucior (şi nici măcar nu le-ar fi trecut prin cap să împingă ei căruciorul) şi aşa mai departe. Ceea ce nouă ni se pare normal să facem, ei nici măcar n-ar fi gândit.
Abia in aceste noi condiţii sociale s-a pus cu sens problema schimbării legislaţiei cu privire la încredinţarea copiilor şi a stabilirii altor practici privind încredinţarea şi privind relaţiile dintre copii şi ambii lor părinţi. Femeile au demonstrat că îşi pot asuma cu succes roluri atribuite anterior exclusiv bărbaţilor, iar bărbaţii au demonstrat la rândul lor că îşi pot asuma cu succes roluri atribuite în trecut exclusiv femeilor. Abia în condiţiile astea, în care rolurile sociale nu mai sunt predeterminate în funcţie de sexul persoanei, custodia comună are sens şi este cu adevărat benefică pentru copii, devenind astfel un soi de necesitate socială.
Aşa că noi, cei care milităm pentru custodia comună, nu suntem nişte revoluţionari vizionari. Suntem pur şi simplu contemporani cu felul de a fi al societăţii în care trăim. Iar asta mă face să privesc cu mai multă relaxare la problema judecătorilor. Judecătorii nu pot impune practici de împărţire a dreptăţii în răspăr cu ceea ce societatea din jurul lor percepe ca „normalitate". În mediile urbane - şi mai ales în mediile urbane mari - unde divorţul a fost liberalizat de mult şi unde societatea nu îi mai priveşte cu reproş pe cei divorţaţi - şi nici pe cei care nici măcar nu mai vor să se căsătorească, preferând concubinajul - judecătorii nu mai pot menţine mult timp practica încredinţării unilaterale către mamă a copilului, pentru simplul motiv că în astfel de medii femeia tradiţională şi bărbatul tradiţional au încetat de mult să mai existe.
În astfel de medii, practica încredinţării unilaterale a devenit anacronică şi lipsită de temei social. Sigur, era poate nerealist să ne aşteptăm la schimbări majore imediat după apariţia noului Cod civil, dar e la fel de nerealist să credem că schimbarea practicii nu se va generaliza în cel mult 2-3 ani.
În primul rând, vârsta. Într-o societate în care rolurile în familie erau împărţite după modelul tradiţional, mama se ocupa de creşterea şi educarea copilului, iar tatăl de asigurarea mijloacelor de subzistenţă a familiei. Iar dacă asta era realitatea socială, judecătorii presupuneau că vin în ajutorul copiilor preşcolari şi şcolari dacă îi încredinţează mamei, întrucit mama era cea care se ocupa de îngrijirea şi de educarea lor. Şi atunci ajungeau logic la concluzia că un copil, cu cât este mai mic, cu atât are nevoie mai mult de mama lui. Dacă l-ar fi încredinţat tatălui, care în mod tradiţional nu se ocupa de educaţia lui, l-ar fi pus pe copil într-o situaţie mai proastă.
În al doilea rând, sexul. Un copil de sex feminin n-ar fi fost în veci încredinţat tatălui; barierele dintre sexe erau clare şi rigide, şi cum barierele astea erau şi internalizate, unui tată i-ar fi fost foarte greu să crească o fată. Cum ar fi spălat-o? Cum ar fi îmbrăcat-o şi dezbrăcat-o? Cum i-ar fi spălat hainele? Să fim cinstiţi: imensa majoritate a bărbaţilor din prima jumătate a secolului XX (şi chiar şi mai aproape de noi) nu ar fi fost pregătiţi psihologic şi emoţional să îşi asume astfel de acţiuni. Iar când fetiţa ajungea la pubertate, tatăl tradiţional era cu totul depăşit de situaţie:)))...
În al treilea rând, ataşamentul copilului. Cum copilul petrecea cea mai mare parte din timp împreună cu mama, iar tatăl era o prezenţă mai mult nocturnă şi de duminică (sâmbăta era şi ea zi lucrătoare), se considera (pe drept sau nu) că un copil este mai ataşat de mamă decât de tată, mai ales la vârste mici.
Trebuie să înţelegem că judecătorii nu erau nici precari în raţionamentele lor practice, şi nici ostili la adresa taţilor. Pur şi simplu, dat fiind că aşa era societatea, că acelea erau rolurile taţilor şi ale mamelor, dacă trebuiau să decidă în interesul copilului (aşa cum îi obliga legea), judecătorii aproape că nu aveau încotro decât să încredinţeze copilul mamei.
Drepturile copiilor şi ale taţilor au început să devină relevante, să influenţeze legislaţia dar şi practica judecătorilor abia atunci când societatea s-a schimbat (în Occident mai devreme decât la noi, pentru că aici, fiind o societate închisă, rolurile sociale tradiţionale au fost ţinute artificial în viaţă mai mult timp). În primul rând, sub influenţa mişcării feministe, divorţul a devenit o operaţiune din ce în ce mai facilă. Asta a dus la un număr din ce în ce mai mare de divorţuri, lucru care a avut cel puţin două consecinţe interesante.
Pe de o parte, creşterea exponenţială a familiilor monoparentale a generat copii cu probleme care se transformau în adulţi cu probleme de relaţionare socială. Cum nu se mai putea reveni la vechile bariere puse divorţului, singura soluţie de rezolvare a problemei a fost încercarea de a aduce cumva lânga copil şi celalalt părinte.
Pe de altă parte, şi mai important, uşurinţa divorţului a permis femeilor să conteste cu succes rolul tradiţional al bărbaţilor în familie. Bărbaţii au fost nevoiţi să se adapteze - şi astfel s-au modificat rolurile şi modalităţile de interacţiune îintr-un cuplu. Să fim cinstiţi: noi, ca bărbaţi, ne purtăm astăzi cu copiii noştri în moduri care bunicilor noştri li s-ar fi părut inimaginabile (şi, înclin să cred, socialmente inacceptabile, sub demnitatea lor). Vorbesc, fireşte, în general; există şi excepţii. Astăzi bărbaţii schimbă scutecele cu aceeaşi îndemânare ca şi femeile, dar asta pentru că s-au (auto)educat să li se pară normal să schimbe scutece. Dacă ne întrebăm părinţii, cel mai probabil vom afla că nici măcar taţii noştri nu ne schimbau scutecele, nu ne hrăneau cu biberonul (sau cu linguriţa mai târziu), nu ieşeau singuri cu noi în cărucior (şi nici măcar nu le-ar fi trecut prin cap să împingă ei căruciorul) şi aşa mai departe. Ceea ce nouă ni se pare normal să facem, ei nici măcar n-ar fi gândit.
Abia in aceste noi condiţii sociale s-a pus cu sens problema schimbării legislaţiei cu privire la încredinţarea copiilor şi a stabilirii altor practici privind încredinţarea şi privind relaţiile dintre copii şi ambii lor părinţi. Femeile au demonstrat că îşi pot asuma cu succes roluri atribuite anterior exclusiv bărbaţilor, iar bărbaţii au demonstrat la rândul lor că îşi pot asuma cu succes roluri atribuite în trecut exclusiv femeilor. Abia în condiţiile astea, în care rolurile sociale nu mai sunt predeterminate în funcţie de sexul persoanei, custodia comună are sens şi este cu adevărat benefică pentru copii, devenind astfel un soi de necesitate socială.
Aşa că noi, cei care milităm pentru custodia comună, nu suntem nişte revoluţionari vizionari. Suntem pur şi simplu contemporani cu felul de a fi al societăţii în care trăim. Iar asta mă face să privesc cu mai multă relaxare la problema judecătorilor. Judecătorii nu pot impune practici de împărţire a dreptăţii în răspăr cu ceea ce societatea din jurul lor percepe ca „normalitate". În mediile urbane - şi mai ales în mediile urbane mari - unde divorţul a fost liberalizat de mult şi unde societatea nu îi mai priveşte cu reproş pe cei divorţaţi - şi nici pe cei care nici măcar nu mai vor să se căsătorească, preferând concubinajul - judecătorii nu mai pot menţine mult timp practica încredinţării unilaterale către mamă a copilului, pentru simplul motiv că în astfel de medii femeia tradiţională şi bărbatul tradiţional au încetat de mult să mai existe.
În astfel de medii, practica încredinţării unilaterale a devenit anacronică şi lipsită de temei social. Sigur, era poate nerealist să ne aşteptăm la schimbări majore imediat după apariţia noului Cod civil, dar e la fel de nerealist să credem că schimbarea practicii nu se va generaliza în cel mult 2-3 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumim pentru comentariul dvs. Acesta va fi moderat in cel mai scurt timp posibil.
Politica sitului nu permite schimbul de adrese de e-mail, limbajul licentios sau atacul la persoana.
Colectivul ARPCC